Social Icons

twitterfacebooklinkedinFollow Me on Pinterestemail
Se afișează postările cu eticheta romania. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta romania. Afișați toate postările

luni, iulie 20, 2015

Câteva despre concertul Robbie Williams

Robbie e showman. Dincolo de muzica pe care o face, care pe alocuri nu e cu nimic peste epoca boyband, concertul live mi s-a părut fantastic. A știut să „engage” publicul, a lăudat până la cer și înapoi România și Bucureștiul, a comunicat cu lumea, a făcut șaij de mii de oameni să cânte. Are o energie fantastică pentru vârsta lui (are 40+).

Au fost momente în care mi s-a ridicat părul pe mână. Când l-a adus pe ta-su pe scenă (yep, I'm that lame!). Când a cântat „Angels”. În timpul tributului pentru Queen. La „My Way”.

marți, februarie 24, 2015

Reguli de comportament în mijloacele de transport în comun

Pentru că nu am mașină, și nici nu intenționez foarte curând, merg mult cu metroapa. Și cu tramvaiul, când nu mă grăbesc și am chef să admir peisajul bucureștean, dar mai mult cu metroul. Îmi place, e rapid, ajung ușor dintr-un loc în altul (ce-i drept, nici nu prea umblu în zone unde nu există stații de metrou) și, în majoritatea cazurilor, e civilizat. Nu același lucru se poate spune despre RATB, unde calitatea oamenilor scade proporțional cu cât de veche este rata respectivă (și cât de colorate sunt cartierele prin care trece).

Mă lovesc zilnic, totuși, chiar și la metrou, de încălcări mai mici sau mai mari ale regulilor de bună purtare în public, pentru că în București nu prea există cultură când e vorba de ieșit din casă și interacționat cu restul bipedelor - pe scurt, fiecare face cam ce îl taie capul, fără să se gândească la faptul că regulile și ghidurile de comportament există nu pentru a fi încălcate, ci pentru a ne ajuta pe noi să fim mai organizați, mai buni, mai relaxați.

vineri, ianuarie 30, 2015

Cronică de festival - Salsa @ Braşov, NSC IX

Am petrecut weekend-ul trecut la Brașov, la cea de-a noua ediție a Congresului Național de Salsa (sau National Salsa Congress, pentru că, nu-i așa, totul trebuie să aibă nume în engleză, altfel nu ne simțim bine). A fost a doua mea participare, prima dată fiind în 2010.

Lucrurile s-au schimbat foarte mult în ultimii 5 ani. Dansul a evoluat, a apărut frecangeala (a se citi kizomba), s-au înmulțit școlile și s-au schimbat foarte mult și oamenii din peisajul social dance-ului din România, nu neapărat într-un sens bun, dar asta-i altă discuție.

Spre deosebire de ediția trecută la care am participat, de data aceasta nu am mai fost singură, ci cu boyfriendul și cu colegii de la Salsa Factory, care sunt de o mie de ori mai mișto decât cei de la Salsa Galaxy, școala la care eram în 2010 (și pe care am schimbat-o în principal din motiv de fițoșenii). Deci per total a fost mai mișto, am fost și eu mai relaxată și am dansat și m-am distrat mult mai mult. Am stat și mai mult (de vineri până luni) și am intrat mult mai bine în atmosfera festivalului. Clar o experiență (în cea mai mare parte) pozitivă!

luni, noiembrie 03, 2014

Ieri n-am pontat

Pentru prima dată în cei treișpe ani de când am drept de vot, am simțit că într-adevăr trebuie să mă duc să-l exprim. Bine, am dat cu ștampila și la ultimul referendum și m-am enervat că votul ăla mic al meu n-a contat la nimic și a rămas Băse pe poziție, dar atunci a fost așa, un anti-vot.

De data asta am simțit în sfârșit că pot fi pro-ceva. Că votez pentru un candidat și nu împotriva cuiva. Și m-am dus și am pus ștampila, crezând că pot schimba ceva. Că tineretul din România, acești facebook-iști și IT-iști și corporatiști pe care toată lumea îi blamează pentru că nu contribuie cu nimic la societate, pot schimba ceva.

Din păcate, tot ăia decid. Moșii. Asistații social. Țăranii. Fix cei care nu au absolut nici o contribuție la societate. Cei care trăiesc din banii noștri, noi ăștia tinerii care - în continuare - „nu știu pe ce lume se află”, deși suntem mult mai activi decât au fost ei vreodată.

vineri, septembrie 05, 2014

Din nou la 2 Mai

Anul trecut fusesem pentru prima dată, cel puțin în viața mea conștientă (nu am amintiri de când eram foarte mică și mergeam cu ai mei la mare). Experiența a fost una ok, o vacanță de moși, fix așa cum îmi (ne) dorisem, dar a fost doar un weekend prelungit și nu am apucat să mă bucur de mare așa cum îmi place mie.

Anul acesta planurile de vacanță mi-au fost stricate și a trebuit să mă reorientez. Nu am vrut să stau toată vara în București și nu am avut chef să mă duc la Piatra (a se citi, n-am avut chef de ai mei, pe care i-am tot văzut anul ăsta mai mult decât mi-aș fi dorit). Iar cum pentru mine nu există vară fără mare, mi-am luat inima în dinți și am plecat din nou la 2 Mai, de data asta singură.

marți, iunie 24, 2014

Diminutive

Suntem o nație groaznică atunci când vine vorba de diminutive. 

Când ne este fomică, păpăm cărniță, cartofiori, roșioare, ciorbiță de văcuță, sălățică, supică, pâinică cu brânzică și sălămior, biscuiței, sărmăluțe cu smântânică și alte grețoșenii din astea. 

Bem apică, suculeț, berică și vinuț.

Ne îmbrăcăm cu fustițe, bluzițe, rochițe, tricouașe, chiloței chiar dacă avem 30 de ani.

joi, decembrie 05, 2013

A murit Paul Walker. Wilson? Watson? Whatever

Nu știu exact cum îl cheamă decât dacă stau să caut. Știu doar că a fost un pretty boy care a jucat prin Tânăr și neliniștit. Și cică în Fast & Furious, whatever that is. 

A murit stupid, într-un accident de mașină. Nu conducea el, ci un prieten, și aveau viteză foarte mare. Cam ca în filmele alea de le-a făcut. Nu mai contează că eu sunt de părere că, dacă ești în mașină cu un idiot care conduce iresponsabil, e și vina ta dacă nu-l oprești. 

Omul a fost un actor. Nu știu dacă mai mult sau mai puțin okeiuț, nu l-am văzut în nimic. A bucurat pe unii și pentru asta merită să fie regretat. Chiar dacă, zilnic, mii de oameni mor în accidente de mașină și pe ei nu-i mai regretă nimeni, decât cel mult familia.

miercuri, septembrie 11, 2013

Metoda „Accidentul” strikes again

De data asta foarte aproape de casă. Ai mei bunici au fost astăzi victima unei astfel de inșelăciuni - sau, mai bine zis, potențiale victime, pentru că s-a rezolvat problema repejor și n-au apucat să trimită bani la cine știe cine.

Pe scurt, cum funcționează metoda:

Un grup de infractori sună părinți care au copiii plecați prin alte orașe/țări (de obicei caută persoane mai în vârstă) pentru a le spune că fiul/fiica a făcut un accident și acum e la poliție/spital și nu poate vorbi. Cel care sună se dă drept avocatul din oficiu (și câteodată altcineva - care se dă drept fiul/fiica - intervine la telefon plăngând sau vorbind incoerent, pentru a da mai multă credibilitate poveștii). „Avocatul” recomandă părinților să nu-și sune copilul pentru că nu are cum să vorbească. Evident, cere o anumită sumă de bani pentru a „rezolva” situația.

joi, septembrie 05, 2013

Despre câini și nu numai

Am de mult timp în cap acest post, dar n-am avut, până acum, curaj să-l scriu. Pentru că internetul e mare și oameni demenți sunt peste tot și nu știi cine dă peste ce articol de-al tău și iese nașpa. Mi s-a mai întâmplat.

Dar...

Întâmplarea de zilele trecute, cu copilul de 4 ani care a fost omorât de o potaie din asta de pe stradă în parcul Tei, m-a terminat psihic. Și m-a terminat și mai mult hoarda de „iubitori de animale” care au ripostat cu idioțenii de genul „era vina bunicii” sau „de ce a intrat copilul pe proprietate privată”. Tâmpenii care nu merită discutate aici. Mi-ar lua ore să scriu despre asta.

Eu voi vorbi aici despre experiența personală.

luni, iulie 08, 2013

Restaurant Review: Terase în 2 Mai

Vă spuneam că am fost la 2 Mai în weekendul trecut și că a fost bine și liniște și timp pentru noi doi. Acum revin și cu Restaurant Review, pentru că am mâncat pe acolo, uneori mai bine, alteori mai puțin bine.

Încep cu Terasa 2 Mai, pe care am vizitat-o în prima zi, când am fost să mâncăm de prânz. Prima impresie, bună. O terasă la umbră, cu multă verdeață și separeuri unde te poți „ascunde” cu jumătatea pentru o masă intimă. Mi-a plăcut și servirea, care a fost promptă. Nici nu ne-am așezat bine că a și apărut o domnișoară (cam nezâmbitoare și plictisită ce-i drept) care ne-a luat comanda; băutura ne-a fost adusă imediat, iar mâncarea a venit după maxim 20 de minute, timp suficient pentru a savura berea rece-rece. Bine, cred că mai erau doar două mese ocupate în afară de a noastră, deci nu se poate spune că i-am testat în condiții de high occupancy.

marți, iulie 02, 2013

2 Mai

Aveam nevoie să plecăm de acasă. Era, pentru mine cel puțin, imperativ. Să ieșim din București, din rutina de weekend în care nu făceam mai nimic în afară de uitat la seriale și frecat manganul prin casă. Nu a mai contat că eram moneyless și că a trebuit să socotim fiecare leu. Mie și partea asta mi-a plăcut, mi-a adus aminte de taberele în care mergeam în copilărie.

Am luat trenul și ne-am oprit tocmai la 2 Mai. Eu nu mai fusesem acolo niciodată, dar sigur voi mai merge. Pentru că a fost liniște, curat, frumos. Pentru că locul unde ne-am cazat (un complex de căsuțe chiar mișto, care mi-a mai alungat din oroarea legată de statul la căsuțe) a fost minunat, o oază de verdeață și de liniște, în ciuda debitului verbal extraordinar al proprietarei, căreia îi mergea melița mai ceva ca ... an actual meliță. Pentru că berea e 4 lei și o cină gustoasă pentru două persoane nu a depășit 60. Tot să mergi la mare în condițiile astea!

luni, martie 04, 2013

101 in 1001: Visit 5 new cities (1) - Cluj-Napoca

I need to travel more, so I've set myself a small target of seeing 5 new cities in the next two years. I hope there will be more than 5, but start small, right?

Cluj-Napoca is one of cities I've wanted to see for a long long time. I've never had the chance to go there until this February, and it was all thanks to the CFR-Inter game in Europa League, otherwise I fear I wouldn't have seen it so soon.

I might have been living there now, if only I hadn't insisted to go to the uni in Bucharest instead of Cluj - a decision I don't regret whatsoever, but now, seeing this beautiful city, I realize I would have had a lot of fun going to school there.

vineri, martie 01, 2013

Mărțișor

Vine, vine primăvara...

Și fix așa mă simt și eu astăzi. Foarte shiny, cum ar spune viitorul naș. Întotdeauna 1 martie mă face să mă simt bine, în toate felurile posibile. Cu atât mai mult cu cât astăzi e o zi minunată, însorită, luminoasă.

Ca la fiecare început de primăvară, sufletul meu o ia razna și dansează în ritm de zumzet de albine și în miros de zambile. Și deja visez la mare și la plajă și la și la...

Pentru mine, 1 martie vine cu mărțișorul. Ăla tradițional, pe care l-am moștenit de mică de la mama, cu care petreceam întotdeauna seara dinainte alegând mărțișele pentru colegii de clasă și pentru prieteni și scriind urări pentru fiecare, pe felicitări atent alese. Pentru că pe mine mama m-a învățat că orice cadou, cât de mic, trebuie personalizat și trebuie făcut din inimă.

vineri, iulie 01, 2011

Aventuri cu cefereul (Part Deux)

- Aș dori un bilet dus-întors până la Budapesta, vă rog. Cu plecare în seara asta de la 23:45 și întoarcerea marți dimineață, zic eu, zâmbind grațios, doar-doar m-o trata cu mai puțin sictir.
Doama de la ghișeul 1 întreabă, după ce se uită vreo 2 minute la calendar: 
- Deci cu plecare pe 2.
- Nu, pe 1. Azi suntem pe 1.
Doamna tastează de zor în calculator vreo 5 minute, scoate biletele, mi le dă, îmi spune că mă costă 322 de lei. Încep să număr banii în timp ce ea îmi rezumă datele călătoriei:
- Deci aveți plecarea azi la 17:45, bla bla bla.
- Nu, am zis 23:45.
- Dar nu există tren direct de la 23:45, cel de la 17:45 e ultimul.
Îi explic că am văzut pe internet că există.
- Da, dar e cu schimbare în Arad.
- E ok, nu mă deranjează să schimb, atâta timp cât plec la 23:45.
Plictisită, doamna îmi emite alte bilete și le anulează pe primele. Eu mă gândeam că deja se face târziu și trebuie să mai ajung și la muncă astăzi. Aștept să îmi recalculeze - alt tren, alte tarife, nu?
- Acum duceți-vă la ghișeul 7 să vă emită un tichet de loc și diferența de rută de la București la Arad. 
Eu întreb:
- Și cât vă dau acum?
- Nimic - iritată - duceți-vă la ghișeul 7, cum v-am spus.
Zic mulțumesc, mă duc la ghișeul 7, stau la coadă vreo 20 de minute, apoi:
- M-a trimis doamna de la ghișeul 1 pentru un tichet de loc și diferența de rută până la Arad la trenul de 23:45 de azi.
Doamna de la ghișeul 7, mai drăguță, dar muuult mai lentă, se uită de câteva ori pe bilete, se consultă pentru vreo zece minute cu doamna de la ghișeul 1, pentru că habar n-avea ce trebuie să facă, se întoarce, îmi emite biletele până la Arad, și-mi spune:
- Doi lei optzeci, vă rog.
Îi dau banii și întreb dacă trebuie să mă mai întorc la ghișeul 1. Doamna zice nu, eu verific să văd dacă biletele sunt în ordine, îi dau 3 lei și, încă foarte confuză, mă îndrept spre ieșire. 

La 23:30 diseară am tren. Mâine după-amiază voi fi happy happy în Budapesta, alături de Ri, pe care nu l-am mai văzut de 4 ani.

luni, iunie 07, 2010

Aventuri cu cefereul

Ce te faci când mai ai fix 120 de lei până la salariu? Păi logic, te plimbi cu trenul... Apucasem să promit că mă duc la Piatra weekend-ul care tocmai a trecut şi un inconvenient atât de mic nu ar fi putut să se transforme într-un refuz, având în vedere că îmi ajungeau de tren dus-întors (fix la fix), iar acolo nu e ca şi cum nu ar fi avut cine să mă hrănească... drept urmare am petrecut două zile relativ frumoase, pline de tandreţe şi de voie bună, întreţinută fiind de domnul bugetar, care şi-a asumat cu stoicism rolul de suga' daddy. Pe şest, că ai mei încă nu ştiu că am fost acasă.

Frumos la Piatra, soarele pe care l-am adus de la capitală a ţinut tot weekend-ul (foarte frrrrrrig în schimb noaptea), văzut pădure, ştrand, interiorul unor pahare cu Becks Lemon, "Prince of Persia" şi-nceputul de la "Wolfman", că cineva, nu spui cine, sforăia de zor după 15 minute şi m-am conformat la programul de somnic al gazdei mele. Frumos, cum zisăi. Ne-am respectat şi promisiunea de a nu ne juca la HouseMunt în acest sfârşit de săptămână, deci  (aproape) totul roz.

Dar cum amintirile cele mai frumoase izvorăsc din momente groaznice, a venit ora plecării spre Bucale (trist de tot, din ce în ce mai trist) şi zice domnul... hai să te duc în Roman, că e acelaşi tren şi facem mai puţin până acolo.  Plus că tre' să ajungi devreme în Bucureşti, să apuci să te duci la muncă la o oră normală. M-am convins eu că nu voia să scape de mine mai devreme, a împrumutat maşina de la drăguţa lui surioară şi dă-i... Drum de 45 de km pe care l-a făcut în exact atâta timp cât i-a luat şi rapidului să plece din gară... următorul tren, un nenorocit de accelerat care pleca la 2. Eh, ghinion, mi-am luat totuşi belet, că trebuia dom'ne să ajung freş la muncă la Republica azi de dimineaţă. Stat o oră în maşină în faţa gării, jucat jocuri pe gipies şi citit poveşti de noapte bună, luat iar bagaj din maşină, aşteptat pe peron o grămadă, până când un ameţit de announcer zice că trenul accelerat bla bla bla va avea întârziere... aici ne-am pierdut, că sonorizarea gării din Roman combinată cu somnul lui nenea au scos un două/nouăzeci de minute din care n-am înţeles nimic. Dar am vrut să înţelegem 20, drept urmare am mai stat vreo trei sferturi de oră în frig, eu bombănind "du-te acasă, că nu vreau să pierzi toată noaptea", el "nu, că nu te las singură", eu îngheţând chiar şi în braţele lui, el fumând ţigară de la ţigară...

Şi pe la un trei îi vine lui ideea genială... auzi, da' nu mai bine ne întoarcem noi în Piatra şi prinzi trenul de 4? Că e intercity, are şi prize, stai mai comod... eu nu şi nu, că ultimii bani îi dădusem, evident, pe beletul de la acţeleratul cu întârzierea, el hai că-ţi dau eu numai hai odată că m-am plictisit să aştept... Am cedat farmecului său dar mai ales frigului care-mi pătrunsese până la sufleţel şi hai înapoi la Piatra (nu mai contează că puteam să iau direct trenul ăla de 4 din start şi mai şi dormeam puţin înainte, el nici nu mai trebuia să împrumute maşina soră-sii şi tot aşa...). Ce-a urmat a fost o cursă nebunească la 90-120 la oră de la Roman la Piatra (noroc de drumul bun), timp în care s-a mai şi oprit la bancomat, finalizată cu ajungerea triumfală în gara din Piatra, din nou, fix la fix, adică cât să-mi iau belet, să mă sui în tren cu băiatul după mine şi să plece trenul - cu el înăuntru. Mă rog, aproape. 

S-a terminat, ziceţi voi? Ei aş... vagonul în care aveam eu loc era defect - nu căldură, nu lumină, nu nimic, drept urmare m-am aciuat pe unde am putut până la Bacău, când s-a rezolvat defecţiunea şi am putut sta pe locul meu... nu mai contează că era un frig de crăpau pietrele şi eu ca de la Bucale, în fustiţă şi săndăluţe; am fuflat în pernă, mi-am aşezat-o după cap şi am dormit în cel mai nesimţit mod posibil până la 10 fără ceva.

Evident, am ajuns la muncă la doişpe, de unde scriu şi acum aceste gânduri mirobolante ce merită aşternute pentru posteritate, ca să nu uităm cum au fost începuturile şi prin ce a trebuit să trec pentru două zile în braţele lui. Cred totuşi că îmi bag şi anume picioarele şi o tai acasă, pentru că mi se închid ochii pe tastatură şi oricum nu mai fac nimic de vreo 2 ore bune în afară de să suflu trompeta.

marți, mai 04, 2010

Unu Mai Muncitoresc


În comuna Măgurele din judeţul Prahova, există coşuri de gunoi din 3 în 3 metri. Separate pentru hârtie, plastic şi sticlă. Pline - toate - de ambalaje sclipicioase de snacks. Tot e bine că măcar nu sunt aruncate pe lângă coş.

Homorâciu. Malu-Vânăt. Frumos drumul spre Braşov prin Cheia. Am văzut o casă care avea la etaj o uşă ce dădea direct în curte. Nu într-un balcon. E perfect pentru când te grăbeşti. Mai ales pentru când te grăbeşti să o tai din lumea asta.

Braşovul are zonă metropolitană. În care intră şi Săcele. Pe plăcuţă scrie şi în ungară. În oraş am văzut doar ţigani...

Românii încă mai ies la "iarbă verde" pe marginea şoselelor. Presupun că grătarul cu gust de praf şi miros de benzină şi balegă e cea mai delicioasă mâncare de 1 mai.

Jilavele Fierbinţi. Pe principiul "băi, aici e cald şi umed".

Vreau doi băieţi care să-şi scoată geaca. Şi tricourile. Şi pantalonii. Şi apoi să alerge de nebuni în jurul unor steaguri, legaţi la ochi. Costineeeeştiii, gălăgieee!!!

... şase fete şi un băiat într-o excursie de vis, pentru care ne-am hotărât vineri noapte după nişte whiskey şi un concert Publika. Nu mai ştiu cât şi de ce am râs, dar am făcut-o aproape nonstop. Vrăjitoare cu ochi albaştri. Palică şi nachos din partea casei. Două fete pe sub masă. Im...placa...bila Cristina. Lalele, lalele... Şi rapiţă. Şi o tanti care cânta cu foarte mult patos "Sunt vagabondul vieţii meeeeeleeee...!".

Din puţul gândirii... "fă-o dintr-o parte", "nenea, nenea, unde e pensiunea... staţi că am uitat numele", "în 100 de metri intraţi în sensul giratoriu şi ieşiţi pe la a treia ieşire", "aici e cald şi umed", "bleah, dulciuri", "da' nu ne-am pupat deja?"

Şi n-am băut (mai) deloc. Da' mima clar nu merge fără puţin alcool :))


Poza © 2010 Crisu ... Citatele tot cu © 2010 de la Crisu, Dragoş, gipiesa lu' Dragoş, Vero şi Claudia

marți, ianuarie 26, 2010

Cronică de festival - Salsa @ Braşov

Weekend-ul care tocmai a trecut m-a găsit la Braşov, unde s-a desfăşurat a patra ediţie a Festivalului Naţional de Salsa. Eveniment la care m-am înhămat curajoasă, fără să ştiu ce o să găsesc sau cum o să mă descurc, având în vedere că am cam plecat singură. Pentru că, evident, deşi mă duc la Salsa Galaxy de câteva luni bune (se cam face anul, dacă mă gândesc mai bine), nu am socializat foarte mult cu persoanele de acolo, pentru că nu îmi place foarte mult mediul (e genul de club exclusivist în care eşti tolerat, dar nu pe deplin acceptat dacă nu te comporţi as expected, ceea ce eu nu fac).

Bréf, a fost un sfârşit de săptămână plin de evenimente, de workshops, demonstraţii şi petreceri, care probabil ar fi putut să iasă mult mai bine dacă yours truly ar fi făcut un minim de efort înspre acceptarea condiţiei de animal social. Totuşi, nu pot să mă plâng, pentru că ceva-ceva tot a ieşit din asta.
Vineri seară am ajuns destul de târziu în Braşov, după ce personalul cu care am mers (măcar avea căldură, kudos pentru CFR) a reuşit să răzbată în lupta cu frigul şi să scape nevătămat după ce a fost ţinut împotriva voinţei lui în gara din Câmpina. După ce am reuşit să mă cazez şi să mă aranjez, am coborât la party, la timp ca să văd concursul (n-am prins înscrierile, dar nu cred că aş fi avut curaj să mă bag - fraierică, as usual, au fost alţii mult mai slabi), unde pe locul 3 a ieşit Marius, colegul nostru de la SG (drăguţ şi meritat). A fost ok, am dansat, am cunoscut bărbatul ideal (poate vă şi povestesc) şi cam atât.

Sâmbătă a fost zi de workshops şi de plimbat prin Braşov, deşi temperatura de afară rivaliza binişor cu cea pe care mi-o imaginez eu la Polul Nord. Am învăţat puţin din colombian style, un mod absolut demential de a dansa salsa, dar care te epuizează foarte mult dacă nu ai exerciţiu, pentru că paşii sunt foarte rapizi. De asemenea, am prins on2 şi da, aşa cum zice toată lumea, mi-a plăcut mai mult decât L.A. style şi tare aş vrea să mă duc şi la cursuri de on2. Am făcut puţină cha cha, puţină bachata, ceva shines pe cha cha şi on2 şi îmi pare rău că n-am ajuns şi la cuban style, dar era în acelaşi timp cu altceva.
La petrecerea de sâmbătă seară n-am rezistat foarte mult, m-am culcat pe la 4, mă simţeam epuizată.

Duminică a venit cu alte câteva workshops şi cu întoarcerea la Bucureşti cu un accelerat în care era cald, nu era aglomerat (cred că majoritatea plecaseră mai devreme, eu abia pe la 6 seara) şi avea prize! Din nou, kudos. Aşa că nu m-am mai plictisit şi m-am uitat la câteva episoade din "Dexter" şi la "The Lovely Bones".

Evident, din categoria aventuri sociale cu trenul, de care nu mai avusesem parte de când mergeam cu rapidul înspre Piatra şi dădeam de babe care îl cunoşteau pe tata sau făcuseră şcoala cu bubuca sau mai ştiu eu ce, în gară în Braşov, în timp ce aşteptam - îngheţând ca un răhăţel - să vină trenul, mă abordează o doamnă (tinerică, surprinzător) care începe să-mi povestească cum e ea de şaij de ore pe drum şi câte şi mai câte din viaţa ei (nu prea am auzit ce zicea, dădeam doar din cap şi mai ziceam câte un "da" din când în când) şi care, deşi avea bilet în alt vagon, insista să stăm împreună şi să ne ţinem de urât până la Bucureşti. Imagine my distress, animalul social din mine, pe care l-am ţinut ascuns 3 zile în timpul unui festival la care au participat o mie şi de oameni din toată ţara, să fie forţat să iasă la lumină de această femeiuşcă (nu pot să înţeleg nesimţirea oamenilor care se bagă în seamă cu persoane pe care nu le cunosc). Am avut prezenţă de spirit şi un dram de noroc şi am reuşit, în aglomeraţia de pe peron, să fac o manevră de eschivă şi să mă strecor nevăzută până în compartimentul unde aveam bilet.

Cu ce am rămas după acest festival? Cu credinţa nestrămutată că toţi instructorii de dans - bărbaţi - fac aceleaşi glume expirate cu tentă sexuală care mă enervau până acum la Romy. De fapt, concluzia la care am ajuns este că, în ciuda faptului că vorbeşte mult prea mult relativ la condiţia lui de mascul, Romy e cel mai bun instructor pe care l-am văzut. Cea mai mişto bachata am văzut-o la Simona şi Vali de la Salsa Factory şi Willmark nu e atât de cool pe cât pare la prima vedere (nu mi-a plăcut stilul lui de a preda).

Următorul eveniment de acest gen va fi la Timişoara la sfârşitul lui martie. Din păcate, acolo nu cred că ajung, pentru că e în weekend-ul cu ziua mea, când mă gândesc la o excursie la Durău, dar mai vedem.

vineri, august 07, 2009

Si totusi exista iubire...

"Mă simt un om binecuvântat. Câtă vreme există în viaţa mea muzică şi poezie, rugăciune şi iertare, copii care se joacă, Dumnezeu şi Marea Neagră, prieteni şi iubire, restul nu contează. Am trăit miracole pentru ca­re nu ştiu ce am făcut ca să le merit. Am iu­bit şi am fost iu­bită. Unele lucruri mi s-au în­tâmplat prea devreme, altele prea târ­ziu. Parcă am fost mereu defazată faţă de propria viaţă. Am cântat, am creat, am sufe­rit, am fost fericită, am luptat, am plâns, m-am bucurat. Am trăit."
Tatiana Stepa



De multe ori uitam ca artistii nostri sunt si ei oameni, ca sufera si iubesc, ca au durerile si bucuriile lor. Ne consolam cu gandul ca vor fi mereu printre noi - zei nemuritori - sa ne incalzeasca sufletele. Ii vedem ca pe un drept al nostru, credem ca ne apartin, cand de fapt ei nu apartin nimanui, si in acelasi timp - lumii intregi.

Azi dimineata, petalele florii care s-a numit Tatiana Stepa s-au scuturat... Cerul a plans in Bucuresti, soarele a uitat sa iasa din nori, iar eu am incremenit pentru cateva momente, cu inima batuta in cuie si mainile tremurand. Avea 46 de ani...

Eu una, n-am stiut ca Tatiana Stepa suferea de cancer de col... I-am ascultat muzica de atatea ori, de atat de multe ori a cantat inimii mele, de atatea ori mi-am regasit sentimentele, sau m-am regasit pe mine in muzica ei... si cu toate acestea, in ignoranta mea, m-am interesat mai putin de persoana din spatele vocii...

Din pacate, am vazut-o o singura data in concert live, acum cativa ani, cand am dus-o la Festivalul de la Sighisoara pe singura persoana alaturi de care, pana acum cel putin, m-am vazut imbatranind. Vocea ei a redus la tacere pe cele cateva mii de oameni care se aflau in oras, si pielea mi s-a facut de gaina cand a inceput sa cante, asa cum mi se face si acum de fiecare data cand ii ascult muzica.

Mi-e greu sa vorbesc acum despre ea... Jurnalul National i-a dedicat o editie de colectie, in 25 august 2008. Va las cu povestea vietii ei, asa cum a scris-o pentru acea editie a JN, si cu melodia care imi frange inima, si imi da speranta in acelasi timp...





"Data naşterii: 21 aprilie 1963. Părinţii: Maria şi Vasile. Primul dintre cei trei copii ai familiei Stepa. Când mama era însărcinată au văzut filmul «Zboară cocorii». De acolo, prenumele, de la Tatiana Samoilova. Locul naşterii: Lupeni, ju­de­ţul Hunedoara. Valea Jiului. Un loc de o frumuseţe nemaiîntâlnită de mine, cu Retezatul de o parte şi Parângul de cealaltă (...). Am avut o copilărie minunată, cu puţine jucării, dar cu multe jo­curi. Am «călărit» o singură tricicletă, toţi trei copiii, pe care tata o repara mereu când o treceam de la unul la altul. Am fost înconjurată de muzică, din prima zi a vieţii; părinţii mei s-au cunoscut cântând şi, dacă n-au avut bani mulţi, au avut destulă frumuseţe în suflet şi dragoste pentru noi (pentru mine şi pentru fraţii mei) ca să ne simţim întotdeauna speciali. Şi cred că aşa am şi fost. Am încercat să-mi fac părinţii mândri de mine şi să le îm­pli­nesc visele; cele pe care le-am putut împlini. Şi am încercat, mai ales în ultimii ani, în care le-a fost greu şi-au pătimit, să le fac suferinţa mai uşoară şi să simtă cât de mult îi iubesc. Am cântat prima dată pe o scenă când eram la gră­di­niţă. Probabil că am avut emoţii, pentru că am uitat textul. Apoi, părinţii mei m-au dat la balet, la vi­oa­ră şi la pian. Am făcut vioară 8 ani, ca instrument principal. Mi-ar fi plăcut mai mult pi­a­nul, dar nu aveam bani nici de pi­a­ni­nă. Am plecat câţiva ani din Valea Jiului, ca să-mi găsesc un drum, dar, paradoxal, acelaşi drum m-a adus înapoi. Tatăl meu a fost miner, fraţii mei au fost mineri. Unul dintre ei, Daniel, lucrează şi acum într-o mină din Ungaria, unde s-a stabilit de câţiva ani şi unde şi-a întemeiat fami­lia. Eu însămi am lucrat ani de zile la mina Lu­peni. N-am întâlnit în toată viaţa mea de pâ­nă acum (...) oameni mai frumoşi la suflet ca minerii. Sensibili, ne­fe­ri­ciţi, cu nenorocul deasupra lor şi cu fatalitatea în destin. Pentru mine, şi ridurile pe care le scrie cărbunele pe chipurile minerilor sunt frumoase.

CĂTĂLIN
M-am căsătorit foarte tânără şi am greşit. Din fericire, din această mare greşeală a vieţii mele a venit şi cea mai mare bucurie a ei: bă­ia­tul meu, Cătălin. Când el avea aproape un an, m-am despărţit de tatăl lui şi apoi am intrat în Cenaclul Flacăra. Părinţii mei m-au ajutat şi au fost şi părinţii lui, în lungile perioade de tur­neu. Fratele meu, Vasile, a fost tatăl pe care nu l-a avut niciodată. Au fost perioade grele şi pentru el, şi pentru mine, dar au învins lu­cru­ri­le care ne uneau. Am trecut prin multe împreu­nă, mai ales în ultimii ani, am pierdut amân­doi oamenii pe care îi iubeam cel mai mult, dar aceste momente mi-au arătat ce copil minunat am, ce suflet frumos are, cât e de sensibil şi ce norocoasă sunt că este lângă mine. Ascultă mul­­tă muzică bună şi cântă doar pentru sufletul lui. N-a vrut să trăiască în Bucureşti şi, chiar dacă atunci nu mi-a căzut bine, încep să-i dau tot mai multă dreptate. Acolo, în locul co­pi­lă­ri­ei mele, şi-a găsit liniştea şi bucuria. Se iubeşte de ani de zile, din liceu, cu Alina, cea frumoasă, cuminte şi cu suflet mare. O consider de multă vreme copilul meu.

CENACLUL FLACĂRA
În septembrie 1982, pe stadionul din Făgăraş, în faţa a 30.000 de spectatori, am debutat în Cenaclul Flacăra, cu un cântec numit «Şi-am să-mi fac o doină». Am debutat simplu, cum făceau cei mai mulţi, dar am rămas greu, cum rămâneau puţini. Până la desfiinţarea lui, în 1985, am avut, cred, în jur de 1.000 de spectacole, care nu se compară cu nimic din ceea ce am trăit şi am văzut ulterior, din nici un punct de vedere, nici al calităţii, nici al cantităţii, nici al încărcăturii emoţionale. A fost un miracol pentru mine şi poate momentul în care mi s-a pecetluit destinul. Preţ de căteva luni nu mi-am revenit din uluire. Totul era foarte nou şi neasemuit de frumos. Şi astăzi cred că nu e puţin lucru să cânţi pe aceeaşi scenă cu Ştefan Hruşcă, cu Vasile Şeicaru, cu George Nicolescu, cu Gil Ioniţă, cu Valeriu Penişoară, cu Iris, cu Holograf şi, Doamne!, cu atâţia alţii! Acolo am devenit, în cea mai mare măsură, cea care sunt astăzi. Acolo am învăţat istorie (Put­na, Ţebea, Alba Iulia, Rămeţi), am învăţat geo­gra­fie (nu există oraş sau comună prin care să nu fi trecut), am învăţat poezie (de la poezia de dra­gos­te a lui Mihai Beniuc până la poezia lui Zaharia Stancu, Rilke, Esenin, Vulpescu, Lorca, Constan­ţa Buzea, Omar Khayaam, lista e mult prea lungă), am învăţat ce înseamnă scena şi dra­gos­tea pentru public, dar şi dragostea publicului, dar mai ales am învăţat să văd perlele în noroi. Am cântat câteva luni singură, apoi îm­pre­ună cu Magda Puskas, fostă componentă a «Ecoului», am format grupul «Partaj», după cân­tecul cu acelaşi nume, formulă în care cân­tăm şi astăzi, când reuşim să ne întâlnim. (...) În 1985, urmare a interzicerii Cenaclului Flacăra, am fost nevoită să mă în­torc în Valea Jiului, m-am angajat la mina Lu­peni, unde am rămas până în 1995. Nu am mai putut cânta muzică folk până în 1990.

CENACLUL TOTUŞI IUBIREA
A fost înfiinţat în 1990, tot de către Adrian Păunescu. Şi spectacolele, şi membrii cenaclului s-au urnit cu greu, după pauza impusă de 5 ani. În septembrie 1992, într-un turneu în Oltenia (în care au mai cântat Raul Cârstea, Cristian Buică, Emilian Onciu, Emeric Imre, Octavian Bud şi alţii) am avut bucuria să-i cunosc, cu câteva săp­tămâni înainte de tragica lor moarte, pe Doi­na şi pe Ion Aldea Teodorovici, oameni şi ar­tişti pentru care eu mai plâng şi astăzi. Aceea a fost perioada în care am început să scriu mult împreună cu Adrian Păunescu. Fiecare cântec a venit greu, după experienţe dureroase, după acumulări de suferinţă, a mea sau a altora, du­pă ce am trăit cu adevărat cele mai multe dintre cele pe care le cânt. Primul mare succes a venit în 1994, cu un cântec scris împreună cu Adrian Păunescu pe drumul dintre Cozia şi Râmnicu Vâlcea şi lansat la Costeşti de Hunedoara, «Copaci fără pădure», fără îndoială, cel mai iubit cântec al meu. Au urmat şi altele, zeci, sute de spectacole şi apoi plecarea mea de la Lupeni şi stabilirea în Bucureşti. Am început să lucrez la publicaţiile lui Adrian Păunescu şi aproape la "ordinul" lui am început să învăţ cal­culatorul şi tehnoredactarea de carte. Cu asta mă ocup şi azi şi îi mulţumesc că a insistat să fac ceva ce atunci nu mi se părea deloc po­tri­vit pentru mine. Aşa cum îi mulţumesc pentru tot ceea ce m-a învăţat şi pentru grija cu care m-a înconjurat întotdeauna. Acum iubesc aceas­tă meserie şi simt că sunt parte din fie­ca­re carte care iese din mâinile mele. De ani buni lucrez cărţile Ilenei şi ale lui Romulus Vulpescu, părinţii mei de Bucureşti, şi singurii care mi-au rămas, şi sunt fericită că am avut şansa să-i cunosc, să-i iubesc şi să mă bucur de afec­ţi­u­nea lor. Au fost ani grei pentru muzica folk după 1990. Parcă eram ciumaţi. Victor So­ca­ciu este unul dintre oamenii care nu s-au dat bă­tuţi şi a gândit cel mai mare şi, după ştiinţa mea, cel mai longeviv festival de muzică folk, «Om bun» (...). În ultimii ani, Jurnalul Naţional a readus acest gen de muzică acolo unde îi era locul, în inimile oamenilor, prin festivalul pe care l-a «inventat» împreună cu Florian Pittiş, «Folk you».

BOALA ŞI PRIETENII
Acum 4 ani, cea mai mare parte a familiei me­­le a intrat într-o luptă infernală cu boala, de fapt, într-o luptă nedreaptă cu moartea. Am luptat împreună, dar părinţii mei şi fratele meu au pierdut bătălia şi m-au lăsat singură. Dacă ar fi să găsesc ceva bun din acest coşmar aş spune că am devenit mai uniţi, că am dat afa­ră din viaţa mea tot ceea ce nu merita să ră­mâ­nă acolo, am făcut curăţenie în suflet şi am renunţat la ceea ce înseamnă consum inu­til de energie. Şi asta mi-a făcut existenţa mult mai simplă şi mai intensă. Şi dacă destinul mi-a dat atâta suferinţă, tot el mi-a hărăzit multă bu­cu­rie şi, cred eu, şi mult noroc. Într-o vreme în ca­re sunt batjocoriţi, eu spun că am o ne­sfâr­şi­tă preţuire faţă de medici, în general, şi faţă de cei pe care i-am cunoscut eu, în special. Aduc umi­la mea recunoştinţă colectivului medical al Spitalului Colţea, mai cu seamă prof. dr Ion Florea, dr Ciprian Aldea, tinerelor şi sufletistelor doctoriţe Raluca Pătru şi Oana Meşinschi. Lor, dar şi altora, pe care-i rog să mă ierte că nu le po­me­nesc numele, lor le datorez ultimii mei ani de viaţă. Am avut şi am prieteni cu care aş câş­ti­ga orice concurs al prieteniei, dacă el ar exis­ta. Ei au făcut zid în jurul meu atunci când mi-a fost greu, m-au apărat, m-au întărit şi nu m-au lăsat să mă prăbuşesc. Le mulţumesc Magdei Puskas, Cameliei Radulian, Mirelei Ghioc, Di­a­nei Tocitu, Brânduşei Simion, Sorinei Zlătan, Esterei Filip, familiei Florian Ioan, Danei şi lui Constantin Neculai (excepţional om de muzică, împreună cu care lucrez un nou album), lui George Chirca, lui Andrei Păunescu şi celorlalţi prieteni ai mei. Jurnalul Naţional a fost, de asemenea, un sprijin pentru mine atunci când mi-a fost foarte greu. Colegii mei din muzica folk m-au înconjurat cu generozitate şi cu afecţiune. Oameni pe care nu i-am cunoscut personal s-au rugat pentru mine. Toate aceste suflete, puse unul lângă altul, au devenit o mare forţă, acea forţă de care aveam nevoie.

Mă simt un om binecuvântat. Cred că viaţa mea a fost şi este frumoasă. Câtă vreme există în viaţa mea muzică şi poezie, rugăciune şi iertare, copii care se joacă, Dumnezeu şi Marea Neagră, prieteni şi iubire, credinţă şi uitare, restul nu contează. Am trăit miracole pentru care nu ştiu ce am făcut ca să le merit. Am cu­noscut oameni lângă care nici nu visam să stau. Am iubit şi am fost iubită. Am făcut gre­şeli. Am avut slăbiciuni. Unele lucruri le-am făcut prea devreme, altele prea târziu. Unele lucruri mi s-au întâmplat prea devreme, altele prea târziu. Parcă am fost mereu defazată faţă de propria viaţă. Am cântat, am creat, am su­fe­rit, am fost fericită, am luptat, am plâns, m-am bucurat. Am trăit."
(Text publicat în Ediţia de Colecţie din 25 august 2008)

miercuri, februarie 18, 2009

Copii lăsaţi în urmă

Duminica trecuta, publica un articol depre copiii romanilor plecati sa munceasca in strainatate.

Povestea e deja destul de veche in Romania, dar mi se pare ca nu a avut efectul care trebuia asupra publicului. Suntem atat de obisnuiti cu drama, cu stirile de la ora cinci, cu povestiri adevarate, incat nu mai rectionam asa cum trebuie la durerea oamenilor. Citim in ziar, sau auzim la televizor, poate spunem “ce nasol”, sau “pacat de el, saracu’”, dar nu incercam sa ne punem cu adevarat in pielea acelor oameni, sau nu suntem cu adevarat tristi.

Romanul isi vinde sufletul pentru bani. Asta e concluzia la care am ajuns. Romanul e capabil sa se vanda pe el, sa-si sacrifice familia, sa dea dracului tot pentru bani.

Eu una, nu as pleca niciodata pentru motive atat de frivole cum sunt banii. Desi unchiul meu ma cheama in Canada de cand am terminat facultatea, si poate as avea o sansa la un viitor (financiar) mai bun, nu voi face niciodata pasul asta.

Nu-i invinovatesc pe cei care pleaca sa munceasca in afara, dar nici nu-i admir. Fac prea multe compromisuri pentru bani, iar asta te distruge ca om. Ii inteleg pe cei care nu sunt legati de nimic. E normal sa isi doreasca macar o stabilitate financiara. Ii inteleg si pe cei care lasa acasa parinti, sau copii deja mari. Dar n-o sa-i inteleg niciodata pe cei care pleaca si lasa in urma copii la varsta la care au cea mai mare nevoie de parinti alaturi.

Din pacate, cunosc persoane carora le-au plecat parintii sa munceasca in afara, lasandu-i la varste fragede sa se descurce in tara cum pot. Sa invete sa fie oameni fara sa aiba un exemplu real. Se amagesc singuri, spunandu-si ca trimit bani acasa, ca acel copil va avea haine, rechizite, calculator... Dar va avea oare parte de dragoste, de alinare, de intelegere? Cui ii va povesti de prima iubire, cine il va certa pentru un 4 la matematica, cine ii va ingriji genunchii juliti?

Parintele se va intoarce acasa, poate cu destui bani incat sa o poata duce rezonabil, dar se va intoarce cand copilul e deja prea mare. Parintele se va simti vinovat ca nu a fost acolo cand copilul a avut nevoie de el, si il va sufoca in incercarea de a recupera dragostea pierduta… Vor fi amandoi prinsi in lanturi, unul din cauza vinei si a dorintei de a participa cat mai mult in viata copilului, desi acesta nu mai are atata nevoie, celalalt pentru ca traieste cu impresia ca parintele s-a sacrificat pentru el, cand de fapt nu s-a sacrificat decat pentru sine. Asta e un caz fericit. De mult prea multe ori, parintii uita ce au lasat in urma…

Din pacate, romanii inca mai fac copii fara sa aiba posibilitatea sa-i intretina. Si eu imi doresc copii, enorm, dar nu inainte sa fiu capabila sa ii cresc. Un parinte nu ar trebui niciodata sa-si abandoneze odraslele, indiferent din ce motiv, si cu atat mai putin pentru bani. Eu una, nu mi-as fi iertat niciodata parintii daca ar fi facut asa ceva, si nu as indrazni ca macar sa cer iertate copiilor mei, daca le voi face vreodata asa ceva.
Drama va mai continua cativa ani la noi in tara. Vom auzi de astfel de cazuri constant, televiziunile, ziarele vor profita de ele pentru a face audienta si tiraj. Astept ziua in care familia va insemna din nou ceva in societatea actuala... dar mi-am pierdut increderea in aceasta tara... Mama lui Stefan Ciurea s-a intors in Italia dupa ce copilul ei s-a spanzurat, fara sa ii pese ca mai are doi copii acasa...


© moonlight 2009

joi, august 09, 2007

Israel's Holocaust Museum Awards Romanian Soldier Who Saved Jews in WWII

JERUSALEM: Israel's Holocaust museum on Wednesday posthumously honored a Romanian reserves officer who blocked the deportation of Romanian Jews to Nazi death camps.
Theodor Criveanu was inducted into Yad Vashem's "Righteous Among the Nations" group of non-Jews who rescued Jews from the Nazis. His son, Willie Criveanu, accepted the award on his behalf.
Six million European Jews were killed by German Nazis and their collaborators during World War II.
The 20,000 Jews of Czernowitz, Romania, were interned during the war and slated for deportation to death camps.
As a reserves officer in the Romanian army, Criveanu was assigned the task of presenting authorities a list of Jews who were required to work in the ghetto, and were thus spared deportation. According to testimonies given to Yad Vashem, Criveanu risked his own life by handing out permits beyond the allowed limit, including to Jews who were not essential to the work force. Yad Vashem said it could not estimate how many Jews he saved.
Criveanu married the daughter of one of the Jews he saved. He died in Romania in 1988.
"My father's life was based on justness, correctness. He was a great humanitarian, that was his nature," his son said at the ceremony. "He was a gift from God for my mother's family and to so many more."
More than 21,000 non-Jews have been honored by Yad Vashem, including Oskar Schindler, whose efforts to save more than 1,000 Jews was documented in the Oscar-award-winning film "Schindler's List." Of these, 53 Romanians have been honored.