Nu mai cred de mult timp în Crăciunul tradițional. Ăla cu ieslea, cu magii, cu steaua, bla bla. Sărbătoarea pe care o cunoaștem cu toții a fost încă de la început o mare campanie de marketing care a transformat un festival păgân (Saturnalia) într-o mare sărbătoare creștină fără nici o bază istorică. Și știm cu toții cum a fost inventat Moș Crăciun de către Coca Cola prin anii 70.
Pentru mine, Crăciunul nu e despre nici o naștere, nu e despre nici un feeling creștino-mistic. Nici în copilărie nu am fost niciodată la biserică, cu atât mai puțin acum, când nici nu mai cred în povești.
Crăciunul meu este strict despre familie. Despre întoarcerea la „vatră”, despre surprize și lumina din ochii oamenilor dragi când poți să le arăți că îți pasă, că știi ce își doresc, că poți să le faci o mică bucurie care să le facă viața mai frumoasă, mai ușoară, mai caldă.
Despre seri interminabile de Catan și discuții despre nimic, dar și despre planuri, bucurii și tristeți, îngrijorări, probleme. Despre vizite la oameni pe care poate nu apuc să-i văd cu alte ocazii, pentru că ei sunt acolo, iar eu departe. Despre re-conectare.
Nu-s cea mai mare fană a ideii de clan, dar Crăciunul, în ciuda falsității lui, are darul de a mă face să mă simt parte a unui mic univers cald și moale în care mă pot adânci măcar pentru câteva zile, un univers în care am speranța că mă pot întoarce oricând dacă îmi fac curajul să renunț la aroganță, la distanța auto-impusă, la sentimentele negative care încă mă împiedică să iert.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu