Medalie cu aroma de crenvursti
-
M-am gândit că dacă l-aş fi lăsat să doarmă, ar fi putut să-şi înceapă
viaţa socială cu mentalitate de învins, aşa că l-am rostogolit din poală,
direct, s...
Get back
-
I ve been absent for a while as i lost some account information and could
not recover it, therefore the blog remained untouched even if i missed it a
l...
În ultima vreme am început să folosesc Uber ca alternativă la taxi. Nu găsesc mereu atunci când plec din Popești și atunci sunt nevoită să apelez la minunatele servicii galbene, dar întotdeauna este prima opțiune și aș vrea să vă spun și de ce.
Toate mașinile cu care am mers au fost curate, spălate, aveau aer condiționat. Nu am simțit niciodată miros de tutun și nici vorbă să fumeze șoferii în mașini, sau să vorbească la telefon!
Robbie e showman. Dincolo de muzica pe care o face, care pe alocuri nu e cu nimic peste epoca boyband, concertul live mi s-a părut fantastic. A știut să „engage” publicul, a lăudat până la cer și înapoi România și Bucureștiul, a comunicat cu lumea, a făcut șaij de mii de oameni să cânte. Are o energie fantastică pentru vârsta lui (are 40+).
Au fost momente în care mi s-a ridicat părul pe mână. Când l-a adus pe ta-su pe scenă (yep, I'm that lame!). Când a cântat „Angels”. În timpul tributului pentru Queen. La „My Way”.
Sâmbătă fu ziua lui Valentin și, deși în mod normal nu mă amuză foarte mult această sărbătoare, am decis cu de la mine putere să-mi ignor instinctele care-mi spun să fug di tăt și-i comercial și să fac ceva mai spieșăl. Relație nouă(-ish), obiceiuri noi, nu?
Inițial aș fi vrut să gătesc ceva, să luăm cina acasă și apoi salsa de voie, dar m-am răzgândit, pentru că 1-băiatul e tare pretențios la mâncare și nu am vrut să-mi asum riscuri; 2-nu aș fi avut timp de cumpărături și gătit, din motiv de ieșit cu fetele pe zi; 3-nu am fost foarte confident că am mai fi ieșit din casă și voiam neapărat, dar neapărat să ajung la petrecerea de la Mania Latina. Așa că am zis să mergem la unul din restaurantele din minunatul grup City Grill, pentru că aveam niște puncte pe cardul Out4Food și era păcat să expire.
1. How old would you be if you didn't know how old you are?
30. I would like to be forever 30. I think it's the best age for a woman - mature enough to know what you want, but not so much so that you can't do something completely childish from time to time.
2. Which is worse, failing or never trying?
Definitely never trying. If you never try, you may miss on things that have the potential to make you happy.
3. If life is so short, why do we do so many things we don't like and like so many things we don’t do?
Fear, I guess. We're so afraid of the unknown that we get stuck in a comfort zone that doesn't really brings us anything useful. I blame the brainwashing we are subject to during childhood and school.
Am fost ieri, pentru a nu știu câta oară deja, la Don Vito (fosta Trattoria Verdi), cel de lângă Piața Amzei. În ultimii doi ani, așa, a devenit, cred, restaurantul pe care îl vititez cel mai des atunci când am chef de ieșit în oraș și sunt în pană de idei. Asta pentru că este întotdeauna reliable când e vorba de mâncare bună și atmosferă ok.
Să o luăm cu începutul - și anume cu ambalajul. Locația de la Amzei este perfectă, în buricul târgului, numai bună pentru o întâlnire cu prietenii. Am fost și la Aviatorilor o dată - acolo e mai greu de ajuns, dar e fain că restaurantul se află pe străduțe, într-o zonă liniștită. Ce îmi place este unitatea decorului în locațiile pe care le-au deschis - deși abundă pozele din „Scarface”, care e un film despre un imigrant cubanez (nimic de-a face, deci, cu tema italiană a restaurantului).
Am de mult timp în cap acest post, dar n-am avut, până acum, curaj să-l scriu. Pentru că internetul e mare și oameni demenți sunt peste tot și nu știi cine dă peste ce articol de-al tău și iese nașpa. Mi s-a mai întâmplat.
Dar...
Întâmplarea de zilele trecute, cu copilul de 4 ani care a fost omorât de o potaie din asta de pe stradă în parcul Tei, m-a terminat psihic. Și m-a terminat și mai mult hoarda de „iubitori de animale” care au ripostat cu idioțenii de genul „era vina bunicii” sau „de ce a intrat copilul pe proprietate privată”. Tâmpenii care nu merită discutate aici. Mi-ar lua ore să scriu despre asta.
Sunt două „utilități” importante pe care, în momentul în care devii proprietar, trebuie să le treci pe numele tău - curentul electric (despre care am vorbit mai demult) și gazul.
Dacă în cazul Enel-ului lucrurile se desfășoară puțin mai greu, din motive de stat la coadă, mai ales (deși am fost uimită și acolo de cât de elegant s-au mișcat lucrurile la sucursala din Pipera), la GDF-Suez mi-a plăcut.
Deși au un singur sediu în tot Bucureștiul, pe Mărășești, sediu care deservește și localitățile limitrofe (cum a fost și cazul meu), cozile sunt decente și nu aștepți până îți ies fire albe să te bage cineva în seamă. Eu una nici măcar nu am fost la primele ore ale dimineții, ca să evit îmbulzeala, pentru că nu sunt cea mai matinală persoană din lume.
Continuu cu postările din mediul business, pentru că mă omoară ce se întâmplă în ziua de azi, și anume copilași ieșiți de pe băncile facultății care nu au un țel în viață/nu știu să se aprecieze (includem aici atât sub-aprecierea, cât și supra-aprecierea), sau oameni care se plâng că nu reușesc să facă nimic și se trezesc blocați într-un job de ani de zile, fără să reușească să se ducă mai sus.
Nu sunt expertă în HR, dar... am început să lucrez într-o multinațională într-un domeniu la mare căutare în ziua de azi și am trecut prin diferite job-uri/roluri. În plus, recrutez, promovez și fac career path cu oamenii, așa încât pot să-mi dau cu părerea despre acest lucru cu oarece lejeritate și cunoștințe.
Cam ce trebuie să facem/să nu facem pentru a găsi (și face, evident) job-ul perfect? Dar de fapt, ce este job-ul perfect?
Singurul loc din București unde îmi place să merg la film este Cinema Pro. Nu vreau să fac reclamă, însă e un loc tare mișto. E în centru, e la fel de comod ca în orice mall (ba mai mult, dacă prinzi loc pe rândul 11, e chiar demențial, au loc și lunganii ca mine să-și întindă membrele), iar biletele și jank fudul sunt mai ieftine ca la cinematografele din mall-uri (și primești și cam de două ori mai mult sos la nachos).
Din păcate, acolo ajung mai rar pentru că sunterm amândoi leneși și ne e mai ușor să mergem două stații până în Sun Plaza decât să facem o plimbare până la Universitate. La cinematograful din Sun Plaza, singurul lucru care îmi place e că nu e atât de aglomerat ca în alte părți. Ba aș putea spune că e tot timpul super gol, eu nu știu cu ce își scot oamenii cheltuielile.
Vă spuneam că am fost la 2 Mai în weekendul trecut și că a fost bine și liniște și timp pentru noi doi. Acum revin și cu Restaurant Review, pentru că am mâncat pe acolo, uneori mai bine, alteori mai puțin bine.
Încep cu Terasa 2 Mai, pe care am vizitat-o în prima zi, când am fost să mâncăm de prânz. Prima impresie, bună. O terasă la umbră, cu multă verdeață și separeuri unde te poți „ascunde” cu jumătatea pentru o masă intimă. Mi-a plăcut și servirea, care a fost promptă. Nici nu ne-am așezat bine că a și apărut o domnișoară (cam nezâmbitoare și plictisită ce-i drept) care ne-a luat comanda; băutura ne-a fost adusă imediat, iar mâncarea a venit după maxim 20 de minute, timp suficient pentru a savura berea rece-rece. Bine, cred că mai erau doar două mese ocupate în afară de a noastră, deci nu se poate spune că i-am testat în condiții de high occupancy.
Ne-am făcut obiceiul ca, o dată pe lună, să mergem la un restaurant. De obicei asta se întâmplă cam când luăm salariul, ca să nu ne facem prea multe procese de conștiință că dăm banii aiurea. Mie una îmi place să merg la restaurant din când în când, nu prea des, că nu ne dau banii afară din casă, dar e drăguț ca măcar o dată la câteva săptămâni să gătească altcineva în timp ce stai la o vorbă cu iubitul, fără distracții anexe gen televizor sau calculator.
Auzisem numai de bine de Alioli, atât de la prieteni, cât și din blogosferă, așa că am făcut repede-repede rezervare și, deși era una din zilele alea în care ploua și restaurantul e la ceva distanță de mers de metrou, ne-am făcut curaj să-l încercăm.
În momentul în care te decizi să-ți iei locușorul tău, lucrurile sunt mult mai complicate decât crezi. Visul e frumos și e bine că ne focusăm pe cum o să arate căsuța noastră și ce viață frumoasă ne vom construi în ea, dar e posibil ca alergătura și birocrația din spate să te frustreze dacă nu ești pregătit pentru asta.
Una din îndatoririle noului proprietar este să transfere contractele de utilități pe numele lui - în cazul nostru, curentul și gazul. Eu m-am tot câcâit cu ele din diferite motive, în principal lene, că eu nu sunt an early bird și pune-mă să mă trezesc la 7 dacă vrei să nu mai ai viață cu mine.
Așa că după aproape trei luni de când am luat în primire căsuța eu încă nu am toate contractele făcute.
Continuând aventura cu mobila, m-am gândit să vă povestesc puţin şi despre Ikea, deşi cam toată lumea ştie cu ce se mănâncă acest magazin.
De la Ikea noi am luat aşa: dulapurile din dormitoare, mobilierul pentru zona mea de toaletă (o măsuţă şi un corp cu rafturi), masa şi scaunele din living, măsuţa de cafea, mobilierul din balcon, chiuveta şi bateria de la bucătărie şi un dulap în baia lui B., plus ceva decoraţiuni.
Pentru început, voi spune că, pentru cei care cred că Ikea e un magazin ieftin, nu e chiar aşa. Da, au şi chestii ieftine. Dar cele care sunt calitative sunt al dracului de scumpe, cum au fost par exemple chiuveta şi bateria de la bucătărie, pe care am dat o groază de bani. Tot destul de scump a fost şi dulapul de la noi din dormitor, unul din gama Hemnes, pe care l-am personalizat noi în funcţie de necesităţile fiecăruia, cu rafturi, bare de umeraşe etc. Cu dulapul nu mi se pare că am ieşit mai ieftin decât dacă l-am fi făcut pe comandă în acelaşi stil, plus că e destul de fragilă construcţia şi nu ştiu cât o să ne ţină, deşi ei zic că are 10 ani garanţie. Vom vedea. Ideea e că nu am vrut să ne mai complicăm cu făcutul pe comandă, pentru că ar fi fost deja mult prea multe, şi am găsit varianta asta la Ikea care ni s-a părut mişto, mai ales că găsisem şi măsuţa de toaletă din aceeaşi gamă. Plus că se potriveau cu patul nostru din metal (am mai povestit eu despre dificultăţile în a găsi ceva să se potrivescă).
Am ieșit vineri seară cu echipa și am căutat un local mai departe de Centrul Vechi, unde să nu fie foarte multă gălăgie, astfel încât să putem vorbi în voie fără să urlăm unul la altul. Undeva unde să se și mănânce, preferabil mâncare românească (pentru că aveam un străin cu noi) și unde să putem sta la aer.
Așa am ajuns la Livada cu Vișini, loc recomandat de una dintre colege, unde eu încă nu ajunsesem. Restaurantul e undeva pe la Romană, în spate la ASE, adresă accesibilă ușor, în centru dar oarecum ferită de zgomotele domnului Magheru. Au și o terasă, lucru de care am profitat la maxim, chiar dacă nu era chiar foarte cald și mai bătea și un vânticel mai spre seară.
Am promis că, după ce terminăm cu toatele cele de făcut în casă, revin cu reviews despre diversele firme de la care am contractat diverse servicii. Încă trebuie să-mi fac curaj să vă povestesc despre aventura completă cu banca, dar am zis să încep totuși de undeva, și acel undeva va fi despre mobilă.
Ca o introducere, vă voi spune că nu o să vorbesc despre prețuri foarte în detaliu. S-au adunat atât de multe facturi și chitanțe încât mi-ar fi foarte greu să le pun cap la cap, și oricum nu e chiar dorința mea să știe lumea cât și pe ce am cheltuit. Ce pot să spun este că bugetul estimat inițial, de maxim 7000 de euro pentru mobilă, a fost depășit cu mult, pentru că nu pusesem în calcul toate chestiile micuțe pe care a trebuit să le luăm și care, la final, au umflat considerabil nota de plată. Iar cine ne spune că Ikea e ieftin... well, nu e chiar așa.
'Time is relative to where you are, what you do, and who you are waiting for.'
Apparently, this is a Spanish proverb, but I couldn't find the original saying. It's true though.
Who would have thought that Budapest would be the perfect half-way between Brazil and Romania? And who would have thought that 4 and a half years can mean absolutely nothing when faced with one's most ardent desire?
I've said to myself a lot over the years that he's the love of my life. The one I couldn't forget, no matter what, the one I couldn't hate, no matter what, the one I would take back in a heartbeat, no matter what. Sometimes, I believed it with my whole being, so much that I avoided talking to him, because it was confusing and it hurt, badly. Other times, I thought I was lying to myself and I was just saying it because I got so used to it, that it became part of my drunken vocabulary.
So when he told me he's coming to Europe, I went through a "I want to see him but I'm not sure I want to see him" phase. I went from the initial butterflies and utter excitement to not caring, and a million other emotions in between, in just a couple of days. And finally decided on meeting him in Budapest, neutral territory, a city neither of us had seen before, the perfect excuse for two old friends to spend some time together.
This could have gone from disaster to paradise. It was closer to the latter. Not perfect, but perfection would have been hard to achieve after more than four years of not seeing each other. It was different than expected, better, given that my expectations were somewhat low. Not awkward, and quite natural. As if we just picked up where we left off and the last years never existed.
So did it answer the questions I had in the last years? It did. I am in love with him, still. He is the love of my life and whatever I might have felt for others doesn't even compare to this. But we're still continents apart. We still have our own lives, imperfect as they are. So beating myself over this is useless, time-consuming and nerve-racking.
I'm happy with how things went, and how things are. And if the timing will ever be right, we'll know it. I've grown up and I know now I have to go on with my life, remembering the good times, forgetting the sad moments, and going on smiling. Because life is great. And I trust my destiny is to be in the place I want to be, eventually.
Chances are I'll see you somewhere in my dreams tonight
You'll be smiling like the night we met
Chances are I'll hold you and I'll offer all I have
Lisboa, pertinho da estação de metro Baixa-Chiado. Imagino uma menina sair de um mau tempo e estar agradecida aos amigos dela. Tem muito mistério esta frase escrita em azulejos nessa parede tão chata. Não consegui encontrar se tem algum significado especial mas, como sempre, a minha imaginação voa... Esta frase, escrita assim dessa maneira e nesse lugar, traz-me lembranças de coisas que achei perdidas nas sombras do passado. Claro, estava depois de um dia, um maravilhoso, ainda cansativo dia em Porto, onde, você já sabe, passei os melhores dias da minha vida.
E digo eu também, com certeza, já estou melhor. Obrigada.
Não tem nada que ver com você e tem tudo que ver com você. Estranho, né? Pois não...
Na verdade, não tem nada que ver com você porque já faz muito tempo que não está na minha vida. Não fisicamente e, para todo o mundo, só isso tem importância. Não vou falar aqui do que está por dentro de mim, isso não se vê e, além de escrever de vez em quando algumas bobagens neste blog, não deixo transpirar nada lá fora.
Mas tem tudo que ver com você porque, duma forma, o dia passado em Porto traz-me tantas lembranças, que achei que vou afogar de novo nesse oceano de melancolia onde passei tanto tempo nos últimos anos. Mas não. Foi... incrível, foi como se voltasse noutro tempo, um tempo de paz e felicidade. E, ainda já saber que estava bem, foi como uma confirmação que sim, agora estou pronta para ir adiante sem nostalgias inúteis, saber mesmo que jamais vou amar dessa forma, mais feliz que pelo menos amei com tanta paixão. E contente que posso sentir afeição por ele.
În altă ordine de idei, două săptămâni de acum încolo voi fi pe drumuri. În Olanda cu munca până joi seară, de vinerea cealaltă o săptămână la Lisabona cu nişte oameni tare dragi sufletului meu. Frumos de tot.
