Am de mult timp în cap acest post, dar n-am avut, până acum, curaj să-l scriu. Pentru că internetul e mare și oameni demenți sunt peste tot și nu știi cine dă peste ce articol de-al tău și iese nașpa. Mi s-a mai întâmplat.
Dar...
Întâmplarea de zilele trecute, cu copilul de 4 ani care a fost omorât de o potaie din asta de pe stradă în parcul Tei, m-a terminat psihic. Și m-a terminat și mai mult hoarda de „iubitori de animale” care au ripostat cu idioțenii de genul „era vina bunicii” sau „de ce a intrat copilul pe proprietate privată”. Tâmpenii care nu merită discutate aici. Mi-ar lua ore să scriu despre asta.
Eu voi vorbi aici despre experiența personală.
Am trăit toată viața cu animale în casă. Prin animale a se înțelege inclusiv câini. Am avut de toate felurile și mărimile, de la pechinez la ciobănesc mioritic și rottweiler, deci sunt învățată și cu câini mari și agresivi. Iubesc animalele la nebunie. Acum nu mai am decât o țestoasă și doi arici - animale care nu necesită prea multă atenție. Aș lua oricând iarăși un câine în casă, dar știu că i-aș face mai mult rău decât bine, pentru că noi suntem plecați toată ziua la munci și știu ce poate face un câine când se plictisește sau vrea să se răzbune pentru că a fost lăsat singur.
Trăiesc în București de 12 ani și am locuit în diverse zone. Nicăieri nu am avut norocul să nu dau peste câini vagabonzi pe stradă. Asta într-o capitală europeană. Am fost atacată, mârâită, lătrată, fugărită, fără să-i provoc în nici un fel pe acești căței „pașnici”. Din fericire, nu am fost mușcată niciodată (decât de câinele meu, dar asta-i deja altă poveste). Frate-meu a fost mușcat de două ori - o dată fără motiv, de un câine nebun de la noi de la munte, câine pe care noi îl hrăneam numai cu grătar și alte bunătăți; a doua oară de o cățea care saliva la farfuria cu grătar și farte-miu a avut „tupeul” să-i ia carnea din față. Al meu bărbat aproape că a fost mușcat zilele trecute de un dulău care se chinuia să călărească o domnișoară cățea, iar ea, a dracului, nu îl lăsa. Drept urmare potaia, nervoasă că l-a lăsat aia cu puța sculată, a sărit la B, care avea „tupeul” să treacă pe stradă fix în momentul ăla.
La noi în Popești-Leordeni e plin de căței comunitari. De când ne-am mutat noi (adică de prin aprilie), două din cățelele de lângă bloc au fătat, una chiar acum vreo lună. Aceste două cățele au făcut împreună 8 pui, dintre care doi știu sigur că sunt femele și imediat ajung la vârsta la care vor perpetua și ele specia. Deci la anul vom avea cel puțin de două ori mai mulți câini pe stradă.
Ăsta a fost preambulul. Acum ajung la partea la care iubitorii iresponsabili de animale (ăia care mai au puțin și o dau în hitlerism) mă vor înjura.
M-am săturat ca fiecare drum până la/de la metrou să fie o aventură. Toate, dar absolut toate străduțele din jurul blocului nostru au propria haită de câini, potăi cu instinct foarte dezvoltat de mine, all mine. Adică strada e a lor. Nu știu niciodată în ce „stare” sunt câinii și pe care stradă pot să merg în ziua respectivă. Că au zile când lenevesc la soare (vreau și eu o viață din asta!). Dar au și zile în care sar la oameni pentru simplul motiv că au curajul să le încalce teritoriul.
Nu mi se pare normal să fac slalom printre rahați sau să inspir aerul poluat cu resturi de excremente de câine. Nu zic că oamenii nu poluează. Dar de ce să nu eliminăm măcar una din cauze?
Nu e normal să nu pot dormi noaptea din cauze de lătrat de câini sau mieunat de mâțe în călduri.
Nu e ok ca eu să trăiesc cu spaimă și să ajung să urăsc câinii din cauza unor potăi a căror utilitate în această lume este zero.
Nu am de ce eu, ca plătitor de taxe, să hrănesc, să deparazitez și să castrez câini vagabonzi. Nu am nimic cu oamenii care aleg să facă asta - dar nu are nimeni obligația, nici măcar morală, de a contribui la perpetuarea speciei. Dacă vrei să te implici în așa ceva, your choice and cross to bear. Nu e problema mea și nu mai încerca să mă convingi că e. Pentru că nu am contribuit cu nimic la prezența acestor animale pe stradă.
Da, sunt de acord că populația trebuie educată în această privință. Și că ne trebuie o legislație mai clară. Și că sunt mulți oameni care profită de această situație pentru a face bani. Dar pentru ca aceste lucruri să fie remediate, e nevoie de timp. În tot acest timp, populația de câini din București va continua să crească. Și chiar dacă i-am steriliza pe toți și am aștepta să moară de bătrânețe, asta tot înseamnă cel puțin 10 ani de acum încolo cu câini pe străzi. Deoarece cam asta e speranța de viață (minimă) a acestor potăi. Nu ne permitem să așteptăm atât!
Cu banii care se investesc în afacerea cu câini vagabonzi (și din care sunt sigură că ONG-urile își trag partea lor și nu ar trebui să comenteze nimeni că nu, pentru că trăim în România și așa merg lucrurile), ar putea să se contruiască școli, spitale, etc.
Nu putem pune la egalitate viața unui om cu cea a unui câine. Un om, oricât de nenorocit ar fi, contribuie cu ceva la societate. Câinii (în afara celor utilitari) nu contribuie cu nimic.
Câinii trebuie să dispară de pe străzi. Cât mai repede. Punct.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu