Reguli de comportament în mijloacele de transport în comun

Pentru că nu am mașină, și nici nu intenționez foarte curând, merg mult cu metroapa. Și cu tramvaiul, când nu mă grăbesc și am chef să admir peisajul bucureștean, dar mai mult cu metroul. Îmi place, e rapid, ajung ușor dintr-un loc în altul (ce-i drept, nici nu prea umblu în zone unde nu există stații de metrou) și, în majoritatea cazurilor, e civilizat. Nu același lucru se poate spune despre RATB, unde calitatea oamenilor scade proporțional cu cât de veche este rata respectivă (și cât de colorate sunt cartierele prin care trece).

Mă lovesc zilnic, totuși, chiar și la metrou, de încălcări mai mici sau mai mari ale regulilor de bună purtare în public, pentru că în București nu prea există cultură când e vorba de ieșit din casă și interacționat cu restul bipedelor - pe scurt, fiecare face cam ce îl taie capul, fără să se gândească la faptul că regulile și ghidurile de comportament există nu pentru a fi încălcate, ci pentru a ne ajuta pe noi să fim mai organizați, mai buni, mai relaxați.

Pentru că joi

Răceală + PMS + cizmele mele nou-nouțe care mi-au făcut răni la glezne după 10 minute de purtat.

Și-a mai crăpat și Pintea între timp.

Just another fucked up Thursday of another fucked up week.

Facebook și identitatea

Am dat astăzi de următorul comentariu pe Facebook:

Ar fi bine daca s-ar bloca id-urile fara nume si prenume adevarat,sa se faca un pic de curatenie pe fb,ca este site de socializaredeci nu avem de ce sa ne ascundem identitatea.

Independent de greșeli și de identitatea minoritară a doamnei/domnișoarei respective, buba mea este cu modul de a vedea lucrurile. Din punctul meu de vedere, deși premisa de la care se pornește - aceea că Facebook este un site de socializare - este una validă (dar nu și completă), concluzia este complet greșită.

Diminutive

Suntem o nație groaznică atunci când vine vorba de diminutive. 

Când ne este fomică, păpăm cărniță, cartofiori, roșioare, ciorbiță de văcuță, sălățică, supică, pâinică cu brânzică și sălămior, biscuiței, sărmăluțe cu smântânică și alte grețoșenii din astea. 

Bem apică, suculeț, berică și vinuț.

Ne îmbrăcăm cu fustițe, bluzițe, rochițe, tricouașe, chiloței chiar dacă avem 30 de ani.

Pauza de țigară

Tot aud de când am oameni în subordine de mitul pauzei de 5 minute la fiecare oră. Nu știu cum s-a propagat chestia asta, dar toată lumea (a se citi, toată lumea care nu citește legislația) crede că angajatorul este obligat cumva să dea o pauză de 5 minute la fiecare oră. Asta, să ne înțelegem, în afară de pauza - obligatorie, de altfel - de prânz.

La un calcul simplu, la 8 ore lucrate, ar însemna ca angajatul să frece menta - plătit! - 40 de minute. Pe lângă frecatul de mentă pe care oricum îl mai practică în restul de 400, când ar trebui să muncească și stă de fapt pe Facebook. Sau pe blog, ca mine acum.

Românul și legislația

Românul știe să se plângă. Mult și des și despre toate. O fi genetic, o fi că în sfârșit avem libertatea să ne plângem și nu ne mai bagă nimeni la mititica pentru asta (deși, come on, au trecut niște mulți ani de la căderea comunismului și mi se pare cam absurd să motivăm totul cu asta, dar nah... românul).

Ce nu știe însă românul este legea. Aia bună, rea, cum o fi, avem obligația de a o cunoaște. O fi că am terminat dreptul, nu știu, dar mi se pare absurd să nu cunoști legea. Să nu îți știi obligațiile și, culmea, nici măcar drepturile. Dar să te plângi de fiecare căcățel și să-ți dai cu părerea ca și cum ai fi atotștiutor când de fapt... 

Căldură mare

Eu am o problemă cu căldura şi cu frigul. De fapt nu. Am o problemă cu modul în care românii înţeleg căldura şi frigul. Este cu adevărat fascinant, dacă priveşti cumva din afară. 

Ianuarie, -30 de grade afară, în case sunt cam +30.

August, 40 de grade la umbră. În interior, vreo 16.

Temperatura la care corpul uman reacţionează cel mai bine e undeva în jurul a 20-21 de grade în timpul zilei. Medicii zic că temperatura optimă pe timpul nopţii ar trebui să fie chiar între 15 şi 17 grade.

Cri-cri-cri, toamnă gri...

Anul începuse minunat. Mă refăceam cu spor după operația de apendicită (oh yeah, am făcut-o și pe asta, deși ziceam că eu-s batman și nu am cum să pățăsc așa ceva), ne hotărâsem noi să procreem, mă ceruse (oarecum), ne făceam planuri de apartament. Mai apoi a venit inelul, am stabilit data, am devenit proprietari. Toate bune și frumoase. Trebuia să fie cel mai cel an din viața mea, și damn, cum se potrivise minunat cu anul în care făceam 30, fix ca să n-am motive să mă plâng că făceam 30.

Oh well...

Mă plâng

E începutul lui octombrie și eu deja sunt cu dres de iarnă pe mine. Eu, cea care nu punea dres de nici un fel până spre noiembrie așa. Urăsc să mă îmbrac cu multe haine. Vreau înapoi la fustele mele de vară, la rochii, la cămăși fără pulover pe deasupra.

Eu sunt aia care nu crede că fiecare anotimp este frumos. Iarna e oribilă de-a dreptul, o adevărată Baba-Cloanța. Nu mă încântă prima zăpadă decât cel mult de la adăpostul casei mele călduroase (though, god knows cât de călduros va fi apartamentul ăsta nou...), cu o cană de ceai cu scorțișoară în mână. Și să nu dureze mai mult de câteva ore. Nu mă încântă nici Crăciunul, o sărbătoare pe care am ajuns s-o urăsc după ce a murit mama.

Metoda „Accidentul” strikes again

De data asta foarte aproape de casă. Ai mei bunici au fost astăzi victima unei astfel de inșelăciuni - sau, mai bine zis, potențiale victime, pentru că s-a rezolvat problema repejor și n-au apucat să trimită bani la cine știe cine.

Pe scurt, cum funcționează metoda:

Un grup de infractori sună părinți care au copiii plecați prin alte orașe/țări (de obicei caută persoane mai în vârstă) pentru a le spune că fiul/fiica a făcut un accident și acum e la poliție/spital și nu poate vorbi. Cel care sună se dă drept avocatul din oficiu (și câteodată altcineva - care se dă drept fiul/fiica - intervine la telefon plăngând sau vorbind incoerent, pentru a da mai multă credibilitate poveștii). „Avocatul” recomandă părinților să nu-și sune copilul pentru că nu are cum să vorbească. Evident, cere o anumită sumă de bani pentru a „rezolva” situația.

Politică

Câteodată am impresia că e o luptă surdă. Între ce vreau eu și ce vrea el. Sau ce nu vreau eu, ce nu vrea el. A struggle for power. Nu știu cât de conștientă. Nu știu cât de voită. Dar e acolo, constant, și e încă unul din lucrurile despre care nu vorbim.

Lupta în sine e tăcută. Pentru că nu vreau să mă mai cert cu el, câteodată cedez, câteodată ignor. El încearcă să-mi testeze limitele, să vadă cât de multe pot accepta și când voi zice, în sfârșit, nu. Am început să o fac. Pentru că eu sunt cea mai importantă persoană din viața mea.

După weekend

Azi sunt epuizată, fizic și psihic. Se întâmplă din nou, ceea ce trebuia să fie un weekend mișto a ajuns să fie unul pe care să vreau să-l șterg din memorie cu buretele. Am petrecut o seară de sâmbătă cu prieteni dragi în căsuța noastră și a fost frumos. Dar, tot atunci, la impulsul unei prietene pe care a mâncat-o să facă terapie cu noi, mi-am (ne-am?) dat seama că avem probleme mari, ca și cuplu, peste care nu știu cum o să trecem fără să comunicăm intens. Iar comunicarea e, de fapt, și cea mai mare problemă, pentru că el refuză cu încăpățânare să vorbească cu mine, să se deschidă. Cred că i-e, pur și simplu, frică să fie vulnerabil în fața mea, fără să înțeleagă că, de fapt, ceea ce face el e lașitate și nu dovedește că e puternic, ci dimpotrivă. Greu.

În altă ordine de idei, mi-am scos pașaportul, am reușit să trec gazul pe numele meu și mi-am schimbat ecranul la telefon (da, ăla nou), pentru că s-a spart când a zburat de la etajul doi pe balcon. Happy happy joy joy.

Vent (2)

Am avut un weekend nasol din toate punctele de vedere. Unul din ăla în care parcă nimic nu a mers bine. Cu nopți nedormite, revizuit lucruri și relații, plus un eveniment de nedorit în viața oricărui om, despre care nu o să vorbesc, că nu a fost al meu, dar pe care l-am trăit acut prin prisma evenimentelor din trecutul propriu.

Ideea e că am ajuns la punctul la care logodna noastră nu mai e o certitudine și asta doare. Doare pentru că am investit imens în relația asta și în omul de lângă mine, lucruri care de multe ori nu s-au văzut pentru că... well, nu prea mai contează de ce. Ce e mai stupid este că motivul din care ne-am certat este exterior relației noastre, un element care nu ar trebui să fie implicat în nici un fel, și cu toate astea forțe care nu ar trebui să aibă nimic de spus în ceea ce ne privește exclusiv pe noi doi își bagă antenuțele.

O bere

„Ies cu băieții la o bere. Nu stau mult.” zicea sms-ul de aseară. Iar bere, iar venit acasă amețit, iar ieșit fără mine, iar iar iar... Că o bere nu e niciodată doar una, iar cu statul puțin... well, s-a dovedit again că unitățile noastre de măsură a timpului sunt foooarte diferite, pentru că mi-a ajuns acasă pe la 2.

Și nu mă enervează că iese cu băieții la bere, deși eu nu prea sunt de acord ca asta să se întâmple chiar săptămânal, și mai ales on a school night. Și asta nu pentru că aș vrea să-l controlez, pentru că nu vreau să se distreze și altele de genul ăsta.