Diminutive

Suntem o nație groaznică atunci când vine vorba de diminutive. 

Când ne este fomică, păpăm cărniță, cartofiori, roșioare, ciorbiță de văcuță, sălățică, supică, pâinică cu brânzică și sălămior, biscuiței, sărmăluțe cu smântânică și alte grețoșenii din astea. 

Bem apică, suculeț, berică și vinuț.

Ne îmbrăcăm cu fustițe, bluzițe, rochițe, tricouașe, chiloței chiar dacă avem 30 de ani.

Mergem puțintel la somnic.

Ne strigăm pe nume de alint și la 50 de ani.

Ne pupăcim și pupicim prietenele și iubi(țeii). 

Suntem miresici și graviduțe. Mergem cu mămica de mânuță.

Luăm pastiluțe pentru gâtuleț și burtică.

Ne spălăm cu șamponel și săpunel. Ne tăiem unghiuțele. Ne suflăm năsucul cu mucișori/muculeți. Eventual mai facem și căcuța și pișu chiar și când suntem ditamai oamenii.

Ni se pun ștampiluțe pe bonulețe și facturici.

Mor. Nu mai rezist psihic. Simt că îmi ies bube pe corp de fiecare dacă când aud diminutive. De ce trebuie să trăim perpetuu în lumea copiilor de 3 ani, chiar și la 30? Chiar atât de lipsită de iubire a fost copilăria noastră încât compensăm cumva și ne alintăm singuri? Sau ni s-a vorbit prea mult astfel când eram mici încât ne-au murit niște neuroni și suntem incapabili să gândim în cuvinte normale?