Nu știu exact cum îl cheamă decât dacă stau să caut. Știu doar că a fost un pretty boy care a jucat prin Tânăr și neliniștit. Și cică în Fast & Furious, whatever that is.
A murit stupid, într-un accident de mașină. Nu conducea el, ci un prieten, și aveau viteză foarte mare. Cam ca în filmele alea de le-a făcut. Nu mai contează că eu sunt de părere că, dacă ești în mașină cu un idiot care conduce iresponsabil, e și vina ta dacă nu-l oprești.
Omul a fost un actor. Nu știu dacă mai mult sau mai puțin okeiuț, nu l-am văzut în nimic. A bucurat pe unii și pentru asta merită să fie regretat. Chiar dacă, zilnic, mii de oameni mor în accidente de mașină și pe ei nu-i mai regretă nimeni, decât cel mult familia.
Ce e relevant e faptul că acest incident a avut loc de 1 Decembrie. O zi în care noi, românii, ar trebui să ne gândim la România. Măcar o dată pe an, dacă în rest nu suntem capabili/dispuși să facem asta. În schimb, Facebook-ul vuia de acest incident și n-am văzut mai nimic despre țara noatră. Asta bună, rea, așa cum este.
Trist. Și mai trist este că m-am certat cu oameni cu cap, educați, pe tema asta. Sunt dezamăgită. Nu de țara în care trăim, ci de oamenii care trăiesc în ea.
M-a acuzat cineva de quixotism, pentru că mai cred încă în țara mea. Da, sunt patrioată. Nu e o afirmație goală. Așa am fost crescută, să respect țara asta în care am avut șansa să mă nasc. Am fost crescută să cred că putem schimba lucrurile care nu merg. Că doar dacă nu ne dorim cu adevărat, lucrurile vor rămâne la fel.
Mentalitatea noastră este de a aștepta să pice para. Nu vrem să facem nimic pentru schimba lucrurile în bine. Toată lumea așteaptă de la politicieni, de la UE, de la bunica. Doamne ferește să punem noi mâna să facem ceva. „Că oricum nu avem ce!” Asta e mentalitate de oameni învinși. De leneși. No offense, dar așa este. Până când nu vom conștientiza că trebuie să ne ajutăm în primul rând singuri, vom continua să fim o țară de lumea a treia.
Oamenii din țările dezvoltate nu s-au bazat pe politicieni să rezolve totul. Au deschis gura, au făcut, au insistat, au luat singuri lopata în mână. Numai noi nu. Noi suntem prea leneși, prea tragici, prea așteptăm de la alții. Și apoi știm doar să ne plângem și să îi acuzăm pe cei care iau acțiune de idealism, de parcă e așa rău să fii optimist, să crezi în mai bine.
Și nu înțeleg. Strigăm că e nașpa, că ne-am săturat, că nu mai putem trăi așa, că ce bine e în altă parte. Acum e mai ușor ca niciodată să plecăm, dacă ne pute în România. Nu ne ține nimeni legați. Vrei să pleci la ruși, americani, whatever? Du-te! Dar nah, nu plecăm pentru că ar trebui să o luăm de la zero. De la spălat veceuri sau șters babe la cur. Și știm că o să fim tratați ca străini toată viața, eventual nepoții noștri să fie considerați de-ai lor. Așa că ne complăcem în situația asta, în care ne plângem de cât de nașpa e, dar ne e prea greu să ne mișcăm dosurile să facem ceva. Că doar politicienii sunt de vină, nu noi că i-am ales și că le permitem să nu facă nimic.
Iar noi, ceilalți suntem văzuți ca niște criminali pentru că ne pasă de țara asta în care ne-am născut, și pe care avem datoria s-o iubim.
România - my love. Țara care ar fi perfectă, dacă n-ar fi locuită de români.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu