Trei zile la Durău nu sunt niciodată destule. Mai ales atunci când prinzi zile însorite, călduroase, care miros a pin și a pace. Și mai ales atunci când curtea este plină de lalele, râul plin de păstrăvi și sufletele pline de bucurie.
Nu e destul nici să petreci doar o zi în Piatra-Neamț, cu bunicii dragi. Bubuca a făcut, ca în fiecare an, sarmale, salată de boef și pască cu smântână special pentru nepoată-sa, singura pe care o are. Nepoată-sa le-a prezentat bunicilor pe viitorul soț.
L-am anunțat pe tata că mă mărit și eu, în sfârșit. Într-un tête-à-tête cu B., pe când noi eram la slujba de Înviere, taică-meu, încurajator nevoie mare, i-a spus că nu credea să mă mărit vreodată, de dificilă ce sunt. Eu spun că nu sunt dificilă, ci doar nu s-a găsit, până la blondul meu, ăla care să fie destul de bărbat pentru mine. Na că m-am scos!
Am fost de data asta în familie extinsă, și eu și frate-miu cu jumătățile, și tare bine a mai fost! Cu mâncărică bună care a dus la câteva grame în plus și promisiunea că gata, după Paști mă pun pe dietă (!), cu Rentz și canastă, cu lenevit aiurea, cu bere și vin și cireșată făcută de tata, cu stat la povești până târziu în noapte.
Am stat fără telefon și fără computer. Am terminat „El Príncipe de la Niebla” al lui Zafón și vreau să găsesc și celelalte două cărți din trilogie, neapărat în spaniolă.
Am stat cu gura pe tata, care s-a apucat iar de fumat, deși știe că îl poate omorî în orice clipă. Și pe al meu bărbat să nu-i dea țigări. M-am îngrijorat pentru el, pentru bunicii mei care sunt bătrâni și bolnavi și pe care sper să-i am alături la nunta mea.
A fost un weekend prelungit de dulce agonie, de bucurie amestecată cu tristețe, cum numai acasă poate fi.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu