Credința e un subiect delicat. Mai ales în România, o țară eminamente ortodoxă, unde libertatea religioasă, deși scrisă negru pe alb în Constituție, e, în fapt, inexistentă. E de ajuns să spui că X este de altă religie (creștin, necreștin, nu contează) ca să auzi texte de genul „catolicii sunt niște pedofili”, „sectantul ăla” etc etc. Mi-am auzit-o și eu de câteva ori de la familie atunci când s-a întâmplat să am prieten de altă religie. „Păi și ce o să faceți dacă vă căsătoriți? Doar nu te botezi catolică, nu?” De parcă religia în care ești botezat (fără acordul tău, by the way) este cel mai important lucru în relația - orice fel de relație - între doi oameni.
(Recunosc, însă, că pentru mine a fost un impediment la un moment dat, când aveam un prieten catolic, dar nu din cauza faptului că era catolic, ci din cauza faptului că era genul de extremist religios care încerca să convertească pe toată lumea.)
Eu sunt agnostică (și atee). Cred că nu se poate demonstra existența vreunui (dumne)zeu, ergo, it does not exist. De multe ori mi-o iau. Uneori prefer să nu deschid subiectul (am mai scris despre asta) și să fac lucruri de genul mers la biserică la înviere pentru că nu am chef de certuri cu familia. Poate că e ipocrizie (deși sensul de dicționar al cuvântului e prea dur pentru acest context), dar e mai bine câteodată să eviți confruntările cu oamenii bisericoși, chiar dacă sunt rude sau prieteni apropiați.
Atitudinea mea și a majorității ateilor este una relativ conciliantă. Da, există și excepții, ca în toate situațiile, dar în general oamenii preferă să se țină departe de confruntări. Mai explicăm modul în care vedem lucrurile, mai facem teorii, dar ateii sunt mult mai pașnici decât „credincioșii” (de orice religie ar fi ei), care par că nu au alt țel în viață decât să convertească pe toată lumea la credința lor, eventual cât mai violent posibil (vezi șirul lung de războaie care au decimat populația lumii, totul în numele unui (dumne)zeu - ca să nu mai vorbim de Inchiziție, aproape 4 secole de persecuții, torturi, omoruri).
Exemplu de comentariu văzut azi la un articol pe tema „Iisus nu există”: „încă o încercare a sataniștilor și a curvelor ateiste de a lupta contra creștinilor”.
Analiza pe text:
Satanist = admirator al Satanei (Dracul, mai pe românește), care e văzut ca o figură eliberatoare. Or, ateul prin definiție nu crede în așa ceva pentru că nu crede în (dumne)zeu. Deci ateist = satanist.
Curve ateiste - în accepțiunea acestui „creștin”, a fi atee (femeile-s curve, bărbații sunt sataniști, să ne înțelegem) înseamnă automat să fii curvă. Nu contează că sunt atâtea femei care se duc la biserică duminică de duminică și în restul zilelor încalcă toate rânduielile bisericești. Nu contează nici că poate tu ești o femeie (sau un bărbat) cu un set de principii morale de la care nu te abați, versus „creștinii” care fură, preacurvesc și omoară - uneori chiar în numele mult iubitei religii.
Astfel de comentarii sunt norma, nu excepția, în lumea creștină. Am multe exemple, nu o să le înșir aici. Creștinismul propovăduiește iertarea, nu? Pacea, alea-alea. Și atunci de ce creștinii (mă refer mai mult la ei pentru că am avut contact minim cu altfel de religii) sunt cei mai violenți și mai răi oameni din lumea asta?
A crede într-un (dumne)zeu nu te face implicit bun, iertător, iubitor. După cum a fi ateu nu înseamnă automat să fii rău. Ateu nu înseamnă criminal, hoț, pervers. Moralitatea nu este definită de religia cu care te identifici (sau nu). Cunosc foarte mulți creștini răi (efectiv răi, în sensul de dicționar al cuvântului - perfizi, ostili, necinstiți, imorali). Mă uit câteodată cu dezamăgire și tristețe profundă la bunica mea, pe care de altfel o iubesc necondiționat, cu câtă răutate vorbește de unguri, negri, gay sau orice altceva care nu se „lipește” de credința ei și mă îngrozesc de cât de narrow-minded și intolerantă poate fi o persoană care ține toate posturile, se roagă dimineața și seara și nu lipsește de la biserică la nici o sărbătoare, be it hell or high water. De preoți nici nu mai vorbesc aici că e deja un alt subiect, mult prea mare.
Dimpotrivă, toți ateii pe care îi cunosc sunt oameni morali, care știu singuri să nu dea în cap la altul fără să trebuiască să le spună asta un bărbat cu fustanale sau o carte. Oameni toleranți, frumoși sufletește. Oameni buni.
Aș putea să vorbesc/scriu mult pe tema asta. Dar o să închei aici, cu un citat din acest articol, care mi se pare definitoriu pentru tema abordată. Vă invit să-l citiți pe tot, este enlightening.
„But though both moral and immoral behaviors can be promoted by religions, morality itself — either in individual behavior or social codes — simply cannot come from the will or commands of a God. This has been recognized by philosophers since the time of Plato.
Religious people can appreciate this by considering Plato's question: Do actions become moral simply because they're dictated by God, or are they dictated by God because they are moral? It doesn't take much thought to see that the right answer is the second one. Why? Because if God commanded us to do something obviously immoral, such as kill our children or steal, it wouldn't automatically become OK. Of course, you can argue that God would never sanction something like that because he's a completely moral being, but then you're still using some idea of morality that is independent of God. Either way, it's clear that even for the faithful, God cannot be the source of morality but at best a transmitter of some human-generated morality.”
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu