Începând cu 2001, în Codul Civil s-au introdus reglementări cu privire la regimul bunurilor după căsătorie, prin așa-numitele convenții matrimoniale. Cred că toată lumea știe că, în vechiul Cod Civil, din momentul căsătoriei toate veniturile realizate de cei doi soți și toate bunurile achiziționate din aceste venituri (cu mici excepții, de exemplu moștenirile) erau considerate bunuri comune care, în cazul unui divorț, se împărțeau în mod egal.
Lucrurile s-au schimbat în noul CC - și în bine, dacă mă întrebați pe mine. Asta pentru că, la fel ca orice altceva, și căsătoria este o instituție care evoluează în timp și ceea ce era normal acum 20 de ani nu mai e normal acum. Gândiți-vă că a fost o perioadă în care majoritatea femeilor erau casnice; ei bine, era normal ca legea să le protejeze în caz de divorț - până la urmă, și job-ul lor (de curățenie, spălat, călcat etc.) era unul solicitant, de multe ori chiar mai solicitant decât cel al unui bărbat, și ar fi rămas pe drumuri dacă se întâmpla ceva.
Acum însă nu prea mai găsești femei casnice - lucrăm la fel de mult ca bărbații, avem funcții de conducere, stăm în ședințe, venim acasă tot la 8 seara ca și ei și avem salarii comparabile. În unele situații, stăm chiar mai bine din punct de vedere profesional decât partenerul de viață. Și atunci, nu e normal să alegem cum vrem să ne împărțim lucrurile (inclusiv veniturile) în căsnicie? Eu zic că da.
Codul Civil oferă viitorilor soți posibilitatea de a alege, în momentul încheierii căsătoriei, un regim matrimonial diferit decât cel „clasic”, al bunurilor comune - regimul separației de bunuri. Adicătelea fiecare soţ este proprietarul
bunurilor dobândite înaintea căsătoriei şi al bunurilor dobândite în
nume propriu în timpul căsătoriei (art. 360 din noul Cod civil).
Ca orice act, această convenție matrimonială se încheie în fața notarului, care trebuie să întocmească un inventar al bunurilor mobile proprii ale fiecărui soţ. Asta se poate face atât înainte de încheierea căsătoriei, cât și după, dacă a trecut cel puțin un an de la data când cei doi au spus răspicat „da”. Evident, soții sunt ținuți în continuare de obligația de a contribui la cheltuielile normale (facturi, cumpărături, cheltuielile copiilor) în mod proporțional cu veniturile.
Cum ziceam, mie mi se pare o chestie fair. Dacă eu câștig mai mult decât bărbatul, de ce să nu pot să fac cu banii mei ce mi se pune mie pe chelie, atâta timp cât îmi „fac datoria” și plătesc partea mea de facturi și mâncare? La fel și în cazul lui - dacă vrea, de exemplu, să-și dea juma de salariu pe o trusă de scule șmecheră, de ce să nu facă asta, dacă poate? Plus că, în caz de divorț, nu ar mai trebui să existe discuții în legătură cu cine ce ia.
Of course, sunt cei ce spun că asta atentează la principiul de unitate al căsniciei, că cei doi ar trebui să fie ca unul, bla bla. Eu nu sunt de acord cu asta. Căsnicia nu se rezumă la bani, de fapt temelia ei este alta - dragostea, înțelegerea dintre soți, și mai completați voi. Și am noroc de un bărbat care gândește la fel. Bineînțeles, sistemul nu funcționează decât în cazul în care lucrează amândoi, dacă ea e casnică, atunci it sucks, dar în cazul majorității familiilor din secolul ăsta, eu așa văd lucrurile logic.
Așa că răspunsul la întrebarea din titlu e, banii noștri când e vorba de cheltuieli casnice (adică fiecare pune în mod egal la rate, facturi, mâncare, plozi) și banii mei în rest - cu ce rămâne, eu pot să-mi iau pantofi, iar el țigări (un exemplu doar, dar pe acolo).
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu