10 filme româneşti

Am primit de la Scaietina acum ceva vreme o leapsă despre filme, aşa cum îmi place mie. Am fost însă cu mintea în o mie de părţi şi nu m-am mai ocupat de nici unul din bloguri. Dar uite că azi am inspiraţie (graţie, aş zice eu, şi mâncăricii de gălbiori şi paharului cu vin de Porto pe care le-am savurat), aşa că hai să mă apuc de scris.

Cică să spun care sunt cele mai bune 10 filme româneşti. N-o să fac asta, nu-s eu critic de film şi pun pariu că au spus-o alţii mai bine ca mine, şi nici n-am văzut atât de multe filme de-ale noastre încât să le pot enumera pe cele mai bune, dar din ce am văzut, astea-s cele care mi-au rămas întipărite în memorie. 

1. 4 luni, 3 săptămâni şi două zile. Rămăsesem cu impresia că am scris despre el mai demult, dar se pare că nu. L-am văzut în cinema şi m-a marcat cum nici un film până acum n-a făcut-o. Deşi mă îndoiesc că voi mai avea vreodată curajul de-al revedea, multe sunt motivele pentru care l-am ales pentru primul loc al listei mele.

4-3-2 marchează, alături de "California Dreamin'", începutul unei noi ere în cinematografia românească. Poate că rezonez mai mult cu această poveste decât cu altele pentru faptul că sunt femeie, pentru că de trăit, n-am trăit în vremurile alea. Dar totul, de la poveste şi interpretare până la tehnicile folosite în filmare dovedesc un mare pas în faţă realizat de Cristian Mungiu. 

2. Faţa galbenă care râde. Leapşa nu spune ce fel de filme să aleg, aşa că mă opresc şi la un scurt metraj în regia lui Constantin Popescu, ce a făcut furori pe YouTube când a apărut. E povestea unor părinţi care încearcă să comunice, pe mess, cu fiul lor plecat din ţară. Realitatea asta am trăit-o, aşa făceau bunicii mei când au început să folosească pentru prima oară calculatorul, urmărind instrucţiunile scrise de fratemiu pas cu pas. 

3. Nesfârşit (California Dreamin'). Povestea unui comandament de trupe NATO care transportă armament pentru Kosovo prin România. Filmul arată cea mai complet românească realitate a zilelor noastre. Trist că ne identificăm cu asta, dar atât de adevărat! Nemescu a privit cinic şi meditativ societatea noastră, dezvotând în linii simple, dar puternice, obsesiile românilor de a face avere, de a fi cineva şi, bineînţeles, de a fi salvaţi de americani. 

4. Amintiri din epoca de aur. Deşi nu sunt fan al cinematografiei post-comuniste mult prea concentrate în a arăta cum au fost lucrurile în perioada respectivă, trebuie să recunosc că cele mai bune filme contemporane tot astea sunt. "Amintiri din epoca de aur" este o serie de scurt metraje care prezintă, într-o manieră amuzantă, câteva legende urbane care circulau în perioada comunistă. 

5. Buletin de Bucureşti şi Căsătorie cu repetiţie. Povestea Silviei şi a lui Radu, doi tineri care se căsătoresc din interes, pentru a obţine un loc de muncă în Bucureşti. Cei doi divorţează, pentru a se reîntâlni şi recăsători după ce sunt repatizaţi în aceeaşi comună. Mircea Diaconu şi Catrinel Dumitrescu sunt superbi, iar replica "numără până la zece şi respiră adânc" a rămas în vocabularul meu curent.

6. Un cartuş de Kent şi un pachet de cafea. Un alt scurt-metraj care prezintă o adevărată realitate a zilelor noastre, un dialog între generaţii şi concluzia finală că "până la urmă nu s-a schimbat nimic, tot cu cafea, cu ţigări...".

7. Moartea domnului Lăzărescu. Despre bolnavul sistem medical din România şi consecinţele despre care, nu-i aşa, citim tot mai des în ziare. Un film puternic prin faptul că nu judecă, ci arată lucrurile aşa cum, din păcate, sunt.

8. Veronica. Un film pentru toate vârstele, care mi-a încântat copilăria şi mă mai încântă şi acum. Cine-l poate uita pe regretatul Dem Rădulescu în rolul motanului Dănilă, sau pe superba Margareta Pâslaru? Uite că acum îmi vine în minte şi melodia... "Veronica, Veronica, fată bună şi cuminte..."

9. Cum mi-am petrecut sfârşitul lumii. Emoţionanta poveste a lui Lalalilu, puştiul de 7 ani care plănuieşte să-l omoare pe Ceauşescu pentru că e convins că sora lui a decis să plece din ţară din cauza acestuia. Filmul se concentrează mai mult pe emoţie decât pe intrigă, recreând atmosfera acelor ani şi ce însemna să fii adolescent în perioada comunistă. Îmi aduc aminte că Ric l-a văzut înaintea mea, la un festival de film în Rio, şi a rămas cu adevărat impresionat de sinceritatea şi originalitatea lui.

10. Liceenii. Deşi mai sunt multe alte filme care merită menţionate, acesta trebuia să se afle în topul meu, L-am văzut de atâtea ori încât ştiu replicile pe de rost. Şi, deşi nu mai erau aceleaşi vremuri când eram eu în liceu, multe lucruri au fost, totuşi, la fel. Fiorii primelor iubiri, emoţiile dinaintea extemporalelor, învăţatul în pauze şi atâtea altele...

Bonus... Maria Mirabela :), povestea celor "doi crini" care evadează într-o lume de desene animate.

99 de lucruri despre mine (leapşă)

1. Sunt mai întâi moldoveancă şi după aia româncă. Văd ca pe un afront personal comentariile negative despre moldoveni şi persoana care face aşa ceva iese fără discuţii din viaţa mea.

2. De la bunicul dinspre mamă am învăţat ce înseamnă să-ţi iubeşti ţara. Sunt naţionalistă şi n-aş pleca din România decât dacă n-aş avea de ales. 

3. Dacă ar fi să plec totuşi, aş alege un loc în care aş avea mereu acces la plajă. Şi în care să fie cald tot timpul.

4. Urăsc frigul. Pentru mine, 30 de grade e temperatura ideală. 

5. Cu toate acestea, mereu mă îmbrac foarte subţire. Nu suport să port haine groase şi nici nu sunt extrem de friguroasă (avantajul de a fi trăit în zonă de munte aproape toată viaţa).

6. Port 99,99% din timp fustă sau rochie. Mă simt foarte incomod în pantaloni.

7. Culoarea mea preferată este albastru. Trebuie să mă lupt mult cu mine pentru a alege să port altă culoare, de dragul diversităţii.

8. Vorbesc fluent engleza, spaniola şi portugheza. Înţeleg franceza, italiana şi germana. Dar franceza o urăsc cu tot sufletul.

9. Sunt microbistă. Şi pe lângă fotbal, urmăresc cu pasiune Formula 1, tenisul, baschetul, patinajul artistic şi, de fapt, orice sport în afară de rugby, fotbal american, baseball şi golf.

10. Echipa mea preferată e Inter Milano. Pentru că interiştii sunt nişte nebuni frumoşi.

11. Mă duc rar pe stadion pentru că am impresia că port ghinion. Niciodată nu a câştigat echipa mea atunci când am fost.

12. Am fost dinamovistă când eram mică, pentru că mama ţinea cu Dinamo. Erau două tabere în casă, noi şi ei - tata şi Alex, steliştii. Apoi am fost rapidistă mulţi ani, pentru că asimilam Rapidul cu Interul - două echipe frumoase, dar care nu câştigau niciodată. Acum sunt semi-stelistă, prin simpatie cu fratemiu, care nu mai ţine cu Juve pentru că-i urăsc eu. 

13. Nu-mi place să lucrez cu oamenii. Cel mai bun prieten al meu în materie de muncă e Excelul.

14. Cel mai frumos oraş pe care l-am văzut a fost Rio de Janeiro. 

15. Cea mai frumoasă vacanţă a fost la Lisabona.

16. Dacă aş avea mulţi bani, aş călători. Pentru că singurul lucru cu care rămâi din viaţă sunt amintirile.

17. Urăsc să mă trezesc dimineaţa. Motiv pentru care îmi şi place job-ul meu actual.

18. Mă definesc ca fiind antisocială. De fapt, sunt doar foarte selectivă. E mai uşor de înţeles pentru ceilalţi "antisocial" decât "selectiv".

19. O persoană trebuie să treacă prin multe teste pentru a-mi deveni apropiată sau. De asta, am şi foarte puţini prieteni.

20. Consider că prietenia sinceră dintre un bărbat şi o femeie este imposibilă. Cel puţin unul din ei va avea mereu alte interese.

21. Am iubit o singură dată până acum. Restul au fost doar îndrăgosteli. Încă îl mai iubesc.

22. Cred că "the one" este unul singur. De aceea nici nu-mi mai fac speranţe că îl voi mai găsi. Pentru mine deja a fost.

23. Mă enervează oamenii care cred că ştiu ce e mai bine pentru mine. De asta nu suport să primesc sfaturi. Sau să dau.

24. Tot de la bunicul am învăţat că fiecare om are nevoie ca 15% din viaţa lui să-i aparţină exclusiv. Îl cred, pentru că e de-o viaţă împreună cu bunica şi încă se iubesc. Nu suport persoanele care se bagă cu forţa în viaţa mea şi pun întrebări indiscrete.

25. Din acest motiv consider că e nesimţire să fac şi eu asta. Nu din lipsă de interes nu mă bag în problemele personale ale prietenilor, ci din bun simţ. Cine vrea să-mi povestească, ştie că sunt acolo pentru el/ea.

26. Semăn cu tata la lipsa de comunicare şi cred că telefonul şi messengerul sunt mijloace de transmitere a lucrurilor importante şi nu de a-ţi povesti viaţa. Intru pe messenger doar pentru că am prieteni cu care mă văd foarte rar offline.

27. Nu răspund la numere necunoscute. Şi de multe ori nu răspund nici la prieteni sau rude. Urăsc să vorbesc la telefon şi îl ţin doar din necesitate. Şi pentru că nu port ceas.

28. Am două broscuţe ţestoase primite cadou la majorat. Sunt excelente animale de casă, pentru că necesită foarte puţină atenţie şi trăiesc foarte mult. Le cheamă Schumacher şi Barrichello, după cei doi foşti piloţi Ferrari, echipa mea preferată de F1.

29. Am vrut să fac arhitectură sau jurnalism. Tata a insistat să fac dreptul. Nu am urât facultatea, dar nici nu îmi doresc să practic.

30. Am stat un an în Spania. Am sentimente contradictorii despre modul în care s-a schimbat viaţa mea din cauza asta.

31. Nu îmi place să petrec mult timp cu tata pentru că nu mă pot gândi decât la cum ar fi fost lucrurile dacă mama ar fi trăit.

32. Nu cred în ideea de clan. Nu înţeleg de ce trebuie să am contact cu rude cu care nu am nimic în comun în afară de moştenire genetică.

33. Îmi urăsc toţi foştii prieteni în afară de unul. Singurul căruia i-am spus că-l voi urî pe viaţă.

34. Nu cred în prietenie după despărţire.

35. Nu am încredere totală decât într-o singură persoană din lumea asta. Surprinzător, e un bărbat.

36. Sunt rockeriţă. Mă manifest rar.

37. Prefer concertele mici, în cluburi, celor de pe stadioane, indiferent de cine vine. Singura excepţie o fac pentru Iris. Şi probabil că nu l-aş rata pe Bon Jovi, dacă ar veni în România. 

38. Beau apă foarte rar. Cam un pahar la două-trei zile.

39. Dacă mă duc la birou, nu pot să funcţionez fără cafea şi ţigări. Acasă, beau doar ceai verde şi pot trece zile întregi fără să fumez.

40. Nu cred că aş putea să rezist mai mult de o săptămână fără internet.

41. Nu mă uit la televizor aproape deloc. Mă uit doar la meciuri. De asta am şi întrerupt abonamentul la cablu.

42. Sunt dependentă de jocurile pe calculator. RPG-uri. Nu mă joc online.

43. Aş putea să renunţ la absolut toate hainele din garderobă, mai puţin la una. E un tricou verde care a fost al lui Ri şi pe care mi l-a lăsat când a plecat din România.

44. Nu înţeleg obsesia femeilor pentru pantofi. Îi consider pur funcţionali şi, deşi sunt foarte pretenţioasă când cumpăr pantofi, pot purta ani întregi aceeaşi pereche fără să simt nevoia de a avea alţii.

45. Nu sunt pretenţioasă la mâncare şi nu înţeleg oamenii care sunt. E unul din lucrurile pentru care le mulţumesc părinţilor mei.

46. Cu toate astea, refuz să mănânc fasole albă şi carne de vită.

47. Îmi place să gătesc, mai ales pentru prieteni.

48. Încerc să mănânc peşte, lactate şi fructe în fiecare zi. Restul sunt irelevante.

49. Nu cunosc implicaţiile practice ale cuvântului "poftă". Nu am avut niciodată nici un fel de pofte şi nu înţeleg oamenii care au aşa ceva. 

50. Nu suport oamenii care fac greşeli de gramatică şi de ortografie. E ceva ce mă termină nervos, pentru că mi-e ruşine să le spun că nu ştiu să se exprime în limba română. 

51. Mă ia cu leşin de la mirosurile de trandafir şi tămâie. Doar unul din motivele pentru care intru foarte rar în biserică.

52. Sunt retrasă şi timidă. Şi mă simt cel mai bine când sunt singură.

53. Am un tatuaj făcut la 18 ani, care reprezintă partea mea întunecată. Cochetez de multă vreme cu ideea de a-mi mai face unul, dar niciodată n-am destul timp pentru asta.

54. Iubesc animalele, dar urăsc câinii vagabonzi şi nu sunt împotriva eutanasierii lor. M-am săturat de urletele la lună şi de frica de a ieşi din casă pe întuneric.

55. Îmi plac desenele animate şi jucăriile. Când eram mică, mă jucam cu maşinuţele fratelui meu.

56. Nu iau pastile decât cu forţa. Dar nici n-am fost niciodată îndeajuns de bolnavă pentru a lua medicamente.

57. Cred că sexul este cel mai important lucru într-o relaţie, pentru că toate celelalte lucruri le poţi face şi cu prietenii. Dacă o pereche nu se înţelege în pat, nu se înţelege nici în rest.

58. Dansez de câte ori am ocazia, chiar şi singură prin casă. Dansul mi-a schimbat viaţa şi copiii mei vor face obligatoriu acest sport.

59. Ceasul meu biologic ticăie de câţiva ani, dar până acum am reuşit să văd o singură persoană ca fiind tatăl copiilor mei. E la mare depărtare.

60. Am un "crush" de câţiva ani pentru un bun prieten, deşi ştiu că nu ne-am potrivi deloc. 

61. Am luat carnetul de conducere obligată de tata. Nu vreau să conduc sau să am vreodată maşină. 

62. Nu e vară fără mare. Poate pentru că la munte am trăit toată viaţa şi nu mai văd muntele ca pe o vacanţă.

63. Nu mă văd întorcându-mă acasă niciodată. Nu aş putea să mai trăiesc într-un oraş mic.

64. Am făcut baschet în generală şi în liceu. E singurul lucru care mă face să-mi aduc aminte cu plăcere de perioada şcolii.

65. Scriu poezii. Dar trebuie să fiu deprimată pentru a mă putea exprima artistic. De asta nu-mi place când sunt fericită.

66. M-am plictisit de cămin după mai puţin de o săptămână. Ai mei n-au avut de ales şi nu m-au mai trimis. Am făcut o grădiniţă în limba germană.

67. Mă plictisesc repede de absolut tot. De asta trebuie mereu să alternez activităţile. Şi persoanele.

68. Nu am răbdare să văd un film la cinema. Fac asta doar pentru a mă întâlni cu prietenii.

69. Nu-mi place poziţia. Nu pot să mă concentrez.

70. Îmi plac cărţile şi e tragedie dacă intru într-o librărie imediat după salariu.

71. Nu suport să mă repet. Dacă n-ai auzit, ia-ţi aparat auditiv, dar eu n-o să repet.

72. Am o cutie de pantofi în care păstrez toate lucrurile care au fost importante la un moment dat. Inclusiv bileţele de la foşti colegi de clasă.

73. Scriu cu diacritice. Aşa cum o fac toate popoarele civilizate din lumea asta.

74. Nu-mi plac schimbările, dar mă adaptez uşor la ele.

75. Există o singură persoană în lumea asta care mă cunoaşte cu adevărat.

76. Mă uit la foarte multe seriale. Le prefer filmelor.

77. Mă enervează superficialitatea, piţipongeala şi manelele. 

78. Călcatul şi ştersul vaselor sunt activităţi chinuitoare. Probabil pentru că în adolescenţă erau obligatorii.

79. Nu cred în cineva care ar permite ca atât de multe lucruri rele să se întâmple în numele lui.

80. Câteodată simt nevoia să cred în ceva. După care mă trezesc la realitate. Singura dată când m-am rugat cu adevărat a fost după ce am terminat Camino de Santiago. 

81. Nu cred că există ceva după.

82. Nu vreau să fiu îngropată pentru că nu văd de ce ar trebui să îmi aducă cineva flori dacă oricum nu pot să le văd.

83. Deşi sunt o romatică incurabilă, în ultima vreme nu prea ştiu dacă mai cred în dragostea adevărată. Cunosc doar două cupluri care într-adevăr au aşa ceva.

84. Îmi dau seama dacă vreau ceva cu un bărbat după cum sărută.

85. Dorm aproape mereu goală. 

86. Toate chestiile nasoale le-am moştenit de la tata. Singura de care îmi pare rău e că n-am deloc voce.

87. Încerc să am întotdeauna unghiile făcute, pentru că nu suport să văd persoane cu unghiile neîngrijite.

88. Nu m-aş apropia nici cu forţa de bărbaţi epilaţi, cremuiţi, lăcuiţi şi aşa mai departe. Metrosexualii şi "pretty boys" nu au nici un efect asupra mea, nu-i consider bărbaţi adevăraţi.

89. Singurul lucru pe care îl consider sexy la mine sunt picioarele. Şi pentru asta îi mulţumesc mamei mele, pentru că fără ea probabil că acum le-aş fi avut strâmbe.

90. Sunt foarte independentă şi nu aş putea să fiu cu cineva care îmi îngrădeşte viaţa.

91. Sunt extrem de pretenţioasă în absolut toate aspectele vieţii. Nu e întotdeauna un lucru bun.

92. Nu văd utilitatea gadget-urilor de ultimă generaţie. 

93. Multe bonuri de masă se duc pe crispy strips la KFC.

94. Nu-mi plac cosmeticele care miros a fructe sau a flori. În schimb sunt obsedată de cele care miros a scorţişoară şi a ciocolată.

95. Ştiu să mănânc cu beţişoare.

96. Momentele preferate sunt după amiezile însorite de toamnă, pentru că soarele are o strălucire aparte, aproape magică.

97. Băuturile alcoolice preferate sunt Mojito, vinho verde şi crema de whiskey.

98. Nu iert trădarea de nici un fel.

99. Cred că fără pasiune, omul nu este decât o bucată de carne. Sunt foarte pasională atât în dragoste, cât şi în ură.

Pazze domeniche

Acum câţiva ani, pe vremea asta liniam caiete. Era o adevărată pasiune, care anunţa venirea toamnei şi, odată cu ea, a lucrurilor bune. Îmi plăcea să le scriu caligrafic, cu tuş negru şi carioci în culori diferite. Pregătirea acestei activităţi era un adevărat ritual... găsirea caietului perfect pentru nevoile mele, cumpăratul de rechizite, ore întregi petrecute la sala de net şi pe teletext pentru informare... Şi apoi, cu mici pauze, din septembie şi până în iunie weekendurile erau pline de adevărate clipe de extaz, de aşteptare, câteodată de dezamăgire, dar, guess what, niciodată plictisitoare.

Am luat o pauză. Idioată pauză. Acum m-am întors. Mă joc cu formule în excel şi, deşi îmi lipseşte mirosul cariocilor şi al foilor albe, plăcerea de a anticipa mişcările următoare este aceeaşi.

Multe dintre lucruri sunt la fel. Multe s-au schimbat şi îmi va lua timp să mă obişnuiesc, pentru că urăsc schimbările. Mă trezesc întrebându-mă dacă X mai trăieşte, pentru că îl cunosc îndeaproape de când eram mică şi mă jucam cu carioci, pentru ca apoi să-mi dau seama că e născut în anii 80 şi, de fapt, are cam aceeaşi vârstă pe care o am eu. Mă trezesc înjurând oameni care nu sunt decât prostituate ce se mută dintr-o tabără în alta după cum bate vântul, dar asta nu face decât ca respectul meu pentru cei care rămân fideli să crească. Iar pe ei... îi văd la fel cum am făcut-o de 20 de ani încoace, deşi au crescut mult şi sunt puternici şi plini de încredere.

Mmmm... îmi place începutul de toamnă, cu primele semne de agitaţie, când toţi cei care au stat în hibernare pe timpul verii încep să iasă la lumină şi să ridice vocea pentru a-şi da cu părerea, cu emoţiile ei de weekend şi cu toate celelalte pe care le aduce.

And I'm returning to you, my one and forever love.

Women's Words

Relashionship Status

Primii pași

Finanțarea de la tata :P - check

Găsirea băncii cu creditul cel mai bun - deocamdată stau în dubiu între BRD și Millenium. Mai testez încă terenul.

Prospectarea pieței - oferta este variată, dar am în minte imaginea apartamentului ideal, așa că elimin din start foarte multe posibilități. Caut un 2-3 camere într-o zonă safe, la maximum 10 minute de metrou (per pedes), renovat (sunt femeie singură, mi-ar fi greu să mă apuc de spart pereți și pus termopane), în bloc curat și cu vecini normali (știu, asta e cam greu, dar speranța...). Ca preț, aș vrea să mă încadrez în maximum 65.000 de euro.

Urmează să mă apuc de strâns actele și de vizitat căsuțe. Dar să mă decid ce credit aleg mai întâi. Perioadă plină de vise...

Goodbyes

De fiecare dată când ajung acasă mă apucă o nostalgie stupidă și încep câte un articol pe blog despre ce înseamnă toate astea pentru mine. De cele mai multe ori, articolul ajunge în coșul de gunoi pentru că îmi dau seama că nici măcar mie nu mi-ar face plăcere să-l recitesc, având în vedere că e doar un sentiment de moment care se duce naibii o dată cu primul semn de plictiseală. Care, ca să fiu sinceră, mă ajunge din urmă foaaarte repede. 

Desigur, în ultima perioadă, Piatra Neamț-ul n-a mai fost atât de plictisitor ca de obicei. Dar toate au un sfârșit și, după o perioadă de vizite regulate al căror sens l-am pierdut, îmi dau seama că nu, nu vreau să fiu aici. Frumusețea și liniștea pe care le găsesc de obicei nu-mi mai aduc nici un fel de sentiment. Poate că vorbesc la nervi când spun că următoarea vizită acasă, dacă pot să-i mai spun acasă unui loc de care nu aparțin în nici un fel, va veni peste foarte mult timp. Dar, dacă nimic nu se va schimba, aici este punctul final al unei relații năbădăioase cu un oraș pentru care, pentru moment, nu simt decât... nimic.

Já estou melhor, obrigada

Lisboa, pertinho da estação de metro Baixa-Chiado. Imagino uma menina sair de um mau tempo e estar agradecida aos amigos dela. Tem muito mistério esta frase escrita em azulejos nessa parede tão chata. Não consegui encontrar se tem algum significado especial mas, como sempre, a minha imaginação voa... Esta frase, escrita assim dessa maneira e nesse lugar, traz-me lembranças de coisas que achei perdidas nas sombras do passado. Claro, estava depois de um dia, um maravilhoso, ainda cansativo dia em Porto, onde, você já sabe, passei os melhores dias da minha vida.

E digo eu também, com certeza, já estou melhor. Obrigada.

Não tem nada que ver com você e tem tudo que ver com você. Estranho, né? Pois não...

Na verdade, não tem nada que ver com você porque já faz muito tempo que não está na minha vida. Não fisicamente e, para todo o mundo, só isso tem importância. Não vou falar aqui do que está por dentro de mim, isso não se vê e, além de escrever de vez em quando algumas bobagens neste blog, não deixo transpirar nada lá fora.

Mas tem tudo que ver com você porque, duma forma, o dia passado em Porto traz-me tantas lembranças, que achei que vou afogar de novo nesse oceano de melancolia onde passei tanto tempo nos últimos anos. Mas não. Foi... incrível, foi como se voltasse noutro tempo, um tempo de paz e felicidade. E, ainda já saber que estava bem, foi como uma confirmação que sim, agora estou pronta para ir adiante sem nostalgias inúteis, saber mesmo que jamais vou amar dessa forma, mais feliz que pelo menos amei com tanta paixão. E contente que posso sentir afeição por ele.

Já estou melhor, obrigada.

Porto, meu amor. Então e agora (Then and Now)

Boxtel

Boxtel-ul miroase a iarbă și a flori. Fiecare casă are gazon tăiat frumos, gard viu și trandafiri cărora le cam trece vremea. Și aproape fiecare casă are steaguri portocalii. Olanda trăiește intens mondialul.

Nu cred că există liniște mai adâncă decât aici... în comparație, Piatra aduce a metropolă aglomerată. La șase seara, totul se închide, cu excepția câtorva terase nepopulate. Lumea s-a retras acasă. 

Pe străzi, toți merg pe biciclete. În timpul zilei, normal, pentru că la ora asta, la care mă plimb eu pentru a mai scăpa de stresul de peste zi și de gândurile negre, abia de se mai zăresc câteva persoane.

Eu sunt singura care se plimbă pe jos. Și sunt singura pe tocuri. Chiar dacă n-aș avea camera în mână pentru a face poze, tot și-ar da seama toți că nu e locul meu aici.

Toată lumea se salută pe stradă. Chiar și pe mine mă salută. Zâmbesc, dar mă simt incomod. Sunt poluată de aglomerația Bucureștiului și nu mai pot aprecia acest colț de liniște, atât de pitoresc.

Eram aproape de o trecere de pietoni, dar nu chiar foarte aproape, mergând mai încet decât un melc, savurând acest loc cu toți porii. Mașina care vine se oprește să mă lase să trec, deși, la mersul meu, aș mai fi făcut două minute până la zebră. Ireal.

Mă întorc la hotel în jur de 8 jumate, după ce am dat turul orășelului în vreo oră. Deja nu mai e nimeni pe stradă și mă simt stingheră. Gândul că, după asta, urmează agitația Lisabonei mă mai încălzește.

Îmi pare rău că nu sunt cu tine.

poza © 2010 moonlight

And Just How True Is That...?

Sursa

În altă ordine de idei, două săptămâni de acum încolo voi fi pe drumuri. În Olanda cu munca până joi seară, de vinerea cealaltă o săptămână  la Lisabona cu nişte oameni tare dragi sufletului meu. Frumos de tot.

Aventuri cu cefereul

Ce te faci când mai ai fix 120 de lei până la salariu? Păi logic, te plimbi cu trenul... Apucasem să promit că mă duc la Piatra weekend-ul care tocmai a trecut şi un inconvenient atât de mic nu ar fi putut să se transforme într-un refuz, având în vedere că îmi ajungeau de tren dus-întors (fix la fix), iar acolo nu e ca şi cum nu ar fi avut cine să mă hrănească... drept urmare am petrecut două zile relativ frumoase, pline de tandreţe şi de voie bună, întreţinută fiind de domnul bugetar, care şi-a asumat cu stoicism rolul de suga' daddy. Pe şest, că ai mei încă nu ştiu că am fost acasă.

Frumos la Piatra, soarele pe care l-am adus de la capitală a ţinut tot weekend-ul (foarte frrrrrrig în schimb noaptea), văzut pădure, ştrand, interiorul unor pahare cu Becks Lemon, "Prince of Persia" şi-nceputul de la "Wolfman", că cineva, nu spui cine, sforăia de zor după 15 minute şi m-am conformat la programul de somnic al gazdei mele. Frumos, cum zisăi. Ne-am respectat şi promisiunea de a nu ne juca la HouseMunt în acest sfârşit de săptămână, deci  (aproape) totul roz.

Dar cum amintirile cele mai frumoase izvorăsc din momente groaznice, a venit ora plecării spre Bucale (trist de tot, din ce în ce mai trist) şi zice domnul... hai să te duc în Roman, că e acelaşi tren şi facem mai puţin până acolo.  Plus că tre' să ajungi devreme în Bucureşti, să apuci să te duci la muncă la o oră normală. M-am convins eu că nu voia să scape de mine mai devreme, a împrumutat maşina de la drăguţa lui surioară şi dă-i... Drum de 45 de km pe care l-a făcut în exact atâta timp cât i-a luat şi rapidului să plece din gară... următorul tren, un nenorocit de accelerat care pleca la 2. Eh, ghinion, mi-am luat totuşi belet, că trebuia dom'ne să ajung freş la muncă la Republica azi de dimineaţă. Stat o oră în maşină în faţa gării, jucat jocuri pe gipies şi citit poveşti de noapte bună, luat iar bagaj din maşină, aşteptat pe peron o grămadă, până când un ameţit de announcer zice că trenul accelerat bla bla bla va avea întârziere... aici ne-am pierdut, că sonorizarea gării din Roman combinată cu somnul lui nenea au scos un două/nouăzeci de minute din care n-am înţeles nimic. Dar am vrut să înţelegem 20, drept urmare am mai stat vreo trei sferturi de oră în frig, eu bombănind "du-te acasă, că nu vreau să pierzi toată noaptea", el "nu, că nu te las singură", eu îngheţând chiar şi în braţele lui, el fumând ţigară de la ţigară...

Şi pe la un trei îi vine lui ideea genială... auzi, da' nu mai bine ne întoarcem noi în Piatra şi prinzi trenul de 4? Că e intercity, are şi prize, stai mai comod... eu nu şi nu, că ultimii bani îi dădusem, evident, pe beletul de la acţeleratul cu întârzierea, el hai că-ţi dau eu numai hai odată că m-am plictisit să aştept... Am cedat farmecului său dar mai ales frigului care-mi pătrunsese până la sufleţel şi hai înapoi la Piatra (nu mai contează că puteam să iau direct trenul ăla de 4 din start şi mai şi dormeam puţin înainte, el nici nu mai trebuia să împrumute maşina soră-sii şi tot aşa...). Ce-a urmat a fost o cursă nebunească la 90-120 la oră de la Roman la Piatra (noroc de drumul bun), timp în care s-a mai şi oprit la bancomat, finalizată cu ajungerea triumfală în gara din Piatra, din nou, fix la fix, adică cât să-mi iau belet, să mă sui în tren cu băiatul după mine şi să plece trenul - cu el înăuntru. Mă rog, aproape. 

S-a terminat, ziceţi voi? Ei aş... vagonul în care aveam eu loc era defect - nu căldură, nu lumină, nu nimic, drept urmare m-am aciuat pe unde am putut până la Bacău, când s-a rezolvat defecţiunea şi am putut sta pe locul meu... nu mai contează că era un frig de crăpau pietrele şi eu ca de la Bucale, în fustiţă şi săndăluţe; am fuflat în pernă, mi-am aşezat-o după cap şi am dormit în cel mai nesimţit mod posibil până la 10 fără ceva.

Evident, am ajuns la muncă la doişpe, de unde scriu şi acum aceste gânduri mirobolante ce merită aşternute pentru posteritate, ca să nu uităm cum au fost începuturile şi prin ce a trebuit să trec pentru două zile în braţele lui. Cred totuşi că îmi bag şi anume picioarele şi o tai acasă, pentru că mi se închid ochii pe tastatură şi oricum nu mai fac nimic de vreo 2 ore bune în afară de să suflu trompeta.

Inter Campioni al cubo... şi alte lucruri bune

Lucrurile bune, ca şi cele rele, de altfel, vin deodată. Îmi place să cred asta mai degrabă decât să cred că ultimele luni au fost doar o serie de coincidenţe cosmice care m-au prins la mijloc. Cu mâna pe inimă pot să spun că, după multă vreme, sunt... aproape fericită. Nu complet, desigur, pentru că personalitatea cu care m-a înzestrat mama natură nu mă lasă să mă abandonez cu totul în această stare de bine, dar sunt acolo. 

El îmi umple viaţa într-un mod interesant. De cele mai multe ori plăcut, o combinaţie de maturitate care îmi linişteşte impulsurile de cornută şi de inocenţă pe care credeam că orice persoană trecută de o anumită vârstă a pierdut-o. Câteodată frustrant, pentru că nu sunt o persoană răbdătoare, iar relaţia noastră progresează cu o lentoare demnă de cele mai lungi ritualuri de curtare ale secolului al XVII-lea. Dar deocamdată intrigant, pentru că reuşeşte, ca nimeni altul până acum, să mă ţină în suspans, să se deschidă încet, să mă lase să aflu doar atât cât e nevoie pentru a mă face să vreau să-l cunosc mai bine, să vină cu câte o chestiuţă absolut romantică - el, neromanticul prin definiţie - atunci când cred că m-am plictisit, să mă accepte aşa cum sunt, deşi îl sperii de multe ori cu latura mea pasională, să-mi calmeze - de cele mai multe ori - spiritul înflăcărat. E prematur să ştiu ce va fi, nu mai sunt aceeaşi persoană din urmă cu trei ani, când încă credeam că tot ce zboară se mănâncă, dar iau lucrurile aşa cum vin, fără să mai simt deasupra capului recea ameninţare a gândului că voi îmbătrâni într-o casă plină de pisici, şi mă bucur de fiecare moment aşa cum ar fi trebuit să o fac când eram mai necoaptă.

O întoarcere interesantă de situaţie se întâmplă şi pe partea profesională, acolo unde, de la 1 iunie, voi zice bye-bye operaţionalului şi voi începe o călătorie care se preconizează extrem de interesantă - un job care va cumula exact lucrurile care îmi plac fără dezavantajul de a mai avea oameni pe mână - calitate, process improvement, implicare mai mare în relaţia cu clientul, responsabilitatea de a ridica un proiect la standarde înalte, o mai mare libertate de mişcare şi de decizie - eu singurică, fără aripa protectoare a şefilor. Va fi interesant, foarte interesant, o ocazie la care nu mă mai aşteptam după atâţia ani de "cules bumbac" pe plantaţia TTului, dar care - iată - mă ţine în firma care m-a crescut şi îmi consolidează încrederea că munca şi talentul nu rămân neobservate.

Şi ca o încheiere apoteotică a acestui început de perioadă roz-roz, Inter a câştigat tot ce se putea câştiga anul acesta - Cupa Italiei, Il Scudetto şi Champions' League, o tripletă de vis la care nu m-aş fi aşteptat niciodată, după 16 ani în care am fost suporter înfocat al acestei echipe neconvenţionale, rebele, al cărei farmec era că nu câştiga niciodată nimic. Nici acum nu-l suport pe Mourinho, deşi, probabil, meritul cel mai mare e al lui, dar mă bucur pentru Moratti şi pentru Javier Zanetti, doi oameni foarte mari, care au construit această echipă de vis ce reuşeşte să-mi dea emoţii puternice. Şi uite aşa pornisem să scriu un articol doar despre Pazza Inter şi mi-am povestit iar jumătate de viaţă - nedrept faţă de Milito & co, aceşti nebuni frumoşi ai Italiei despre care nimeni nu credea că vor fi capabili să treacă de Chelsea, Barcelona şi Bayern, dar mă revanşez cu filmuleţul premierii, comentat de nimeni altul decât Roberto Scarpini, vocea Inter Channel, cel care îmi aduce, pe calea undelor, meciurile echipei mele favorite atunci când televiziunile nu le transmit. Pentru mine, emoţionant până la lacrimi...

Unu Mai Muncitoresc

În comuna Măgurele din judeţul Prahova, există coşuri de gunoi din 3 în 3 metri. Separate pentru hârtie, plastic şi sticlă. Pline - toate - de ambalaje sclipicioase de snacks. Tot e bine că măcar nu sunt aruncate pe lângă coş.

Homorâciu. Malu-Vânăt. Frumos drumul spre Braşov prin Cheia. Am văzut o casă care avea la etaj o uşă ce dădea direct în curte. Nu într-un balcon. E perfect pentru când te grăbeşti. Mai ales pentru când te grăbeşti să o tai din lumea asta.

Braşovul are zonă metropolitană. În care intră şi Săcele. Pe plăcuţă scrie şi în ungară. În oraş am văzut doar ţigani...

Românii încă mai ies la "iarbă verde" pe marginea şoselelor. Presupun că grătarul cu gust de praf şi miros de benzină şi balegă e cea mai delicioasă mâncare de 1 mai.

Jilavele Fierbinţi. Pe principiul "băi, aici e cald şi umed".

Vreau doi băieţi care să-şi scoată geaca. Şi tricourile. Şi pantalonii. Şi apoi să alerge de nebuni în jurul unor steaguri, legaţi la ochi. Costineeeeştiii, gălăgieee!!!

... şase fete şi un băiat într-o excursie de vis, pentru care ne-am hotărât vineri noapte după nişte whiskey şi un concert Publika. Nu mai ştiu cât şi de ce am râs, dar am făcut-o aproape nonstop. Vrăjitoare cu ochi albaştri. Palică şi nachos din partea casei. Două fete pe sub masă. Im...placa...bila Cristina. Lalele, lalele... Şi rapiţă. Şi o tanti care cânta cu foarte mult patos "Sunt vagabondul vieţii meeeeeleeee...!".

Din puţul gândirii... "fă-o dintr-o parte", "nenea, nenea, unde e pensiunea... staţi că am uitat numele", "în 100 de metri intraţi în sensul giratoriu şi ieşiţi pe la a treia ieşire", "aici e cald şi umed", "bleah, dulciuri", "da' nu ne-am pupat deja?"

Şi n-am băut (mai) deloc. Da' mima clar nu merge fără puţin alcool :))

Poza © 2010 Crisu ... Citatele tot cu © 2010 de la Crisu, Dragoş, gipiesa lu' Dragoş, Vero şi Claudia

Como agua para chocolate

"En la gota de rocío brilla el sol
la gota de rocío se seca
en mis ojos, los míos, brillas tú
yo, yo vivo..."
(poema otomí)

"... si bien todos nacemos con una caja de cerillos en nuestro interior, no los podemos encender solos, necesitamos, como en el experimento, oxígeno y la ayuda de una vela. Sólo que en este caso el oxígeno tiene que provenir, por ejemplo, del aliento de la persona amada; la vela puede ser qualquier tipo de alimento, música, caricia, palabra o sonido que haga disparar el detonador y así encender uno de los cerillor. Por un momento nos sentiremos deslumbrados por una intensa emoción. Se producirá en nuestro interior un agradable calor que irá desapareciendo poco a poco conforme pase el tiempo, hasta que venga una nueva explosión a reavivarlo. Cada persona tiene que descubrir cuáles son sus detonadores para poder vivir, pues la conbustión que se produce al encender uno de ellos es lo que nutre de energía el alma. En otras palabras, esta combustión es su alimento. Si uno no descubre a tiempo cuáles son sus propios detonadores, la caja de cerillos se humedece y ya nunca podremos encender un solo fósforo.

Si eso llega a pasar el alma huye de nuestro cuerpo, camina errante por las tinieblas más profundas tratando vanamente de encontrar alimento por sí misma, ignorante de que sólo el cuerpo que ha dejado inerme, lleno de frío, es el único que podría dárselo.

Claro que también hay que poner mucho cuidado en ir encendiendo los cerillos uno a uno. Porque si por una emoción muy fuerte se llegan a encender todos de un solo golpe producen un resplandor tan fuerte que ilumina más allá de lo que podemos ver normalmente y entonces ante nuestros ojos aparece un túnel esplendoroso que nos muestra el camino que olvidamos al momento de nacer y que nos llama a reencontrar nuestro perdido origen divino. El alma desea reintegrarse al lugar de donde proviene, dejando al cuerpo inerte..."

Ultima mea noapte şi ziua de azi. Bad day for a Friday

Te aştept

Cum se face că ne plângem constant că trece timpul mult prea repede pentru toate lucrurile pe care vrem să le facem în viaţă, dar atunci când trebuie să se întâmple ceva mult aşteptat, vrem ca zilele să zboare?

Aşa şi eu săptămâna asta...

Spring Bits 'n' Pieces

În Bucureşti miroase a primăvară şi au înflorit pomii. Am observat asta azi dimineaţă când mă transportam de la gară spre căsuţa mea de capitală, după o săptămână în raiul care se cheamă Piatra Neamţ. Acolo, doar magnoliile erau înflorite, dar destul cât să trezească la viaţă sângele amorţit de iarnă.

Am avut cea mai faină zi de naştere din viaţa mea. Pe bune. Nu mă aşteptam. Mai zic o dată mulţumesc din toată inima celor care au speriat pădurea, dar şi frăţiorului meu, care a reuşit, chiar dacă într-o mică măsură şi nu în mod direct, să-i facă pe tata şi pe bunicii dinspre mamă să colaboreze la o chestie, după zece ani de război rece.

După mai bine de opt ani de stat în Bucureşti, timp în care n-am făcut mai mult de trei vizite pe an la Piatra şi acelea limitate cât de mult posibil, pentru prima dată mi-a fost greu să plec de acasă. Oare îmbătrânesc?

Şi fără legătură cu cele de mai sus, mă enervează rău, dar rău de tot, o chestie, care se agravează de sărbători. Am cunoştinţe (nu prieteni, ci foşti colegi sau alte persoane pe care nu le-am mai văzut de ani buni) care, între timp, şi-au pus pirostriile (deh, a venit vârsta pentru generaţia noastră). Nu le-am cunoscut niciodată jumătatea. Trimit mesaje de sărbători în care se semnează amândoi. Why, but why? Nu înţeleg chestia asta.

Ea nu ştie ce vrea...

Nu ştiu de ce aveam impresia, acum ceva vreme, că până la vîrsta asta voi atinge "corola de minuni a lumii", vorba poetului, că voi deţine secretul vieţii şi că voi avea totul figured out şi aranjat, în aşa fel încât să nu trebuiască să mă mai stresez...

Mi-am dat seama că nu m-am maturizat, nici pe departe. Asta dacă maturizare înseamnă să ştii cu exactitate ce vrei de la viaţă. Poate că m-a deprimat şi tata zilele astea, când m-a luat iar cu "tu ai dat cu piciorul la o ocazie foarte bună", referindu-se la decizia mea de a rămâne în Bucureşti după facultate. Poate că aşa e, nu ştiu. De fapt, nu prea mai ştiu nimic. Idealurile mele din ultimii ani s-au cam destrămat şi nu-mi mai doresc aceleaşi lucruri, zilele astea nu vreau decât să fiu liniştită şi să mă bucur de micile aspecte care-mi aduc zâmbetul pe buze, prietenii mei, dansul, soarele de afară, momentele petrecute cu familia...

Tare aş vrea să mă trezesc mâine ştiind ce vreau de la mine şi de la viaţă. Să-mi dau seama că el - idealul - nu e chiar atât de ideal, ci dimpotrivă, probabil că nu ar reuşi să mă facă fericită, chiar de l-aş prinde de picior, şi că ar trebui să apreciez mai mult ce am deja în faţa ochilor. Nu ştiu ce-i cu melancolia asta pe capul meu, mai ales că ultimele zile au fost excelente, mulţumită, în mare parte, unei persoane pe care nu m-ar deranja să o am în viaţa mea , dar no, nesiguranţa mea ajunsă în stadiul critic după ultimul an şi nerăbdarea de care nu pot să scap, graţie corniţelor cu care m-a înzestrat natura, mă fac să mă simt ca o nenorocită de şcolăriţă în faţa unui mare examen, pe care sunt sigură că o să-l pic.

Oh well... mai am câteva zile de stat acasă şi sper ca până duminică să mă lămuresc cel puţin cu privire la ce am început...

Ea nu ştie ce vrea -

De e rău sau e bine,

Ea nu poate uita -

Nu mai crede în nimeni...

Cam aşa şi eu de ceva vreme...

Asculta mai multe audio Muzica

Viaţa fără tine

Doi ani mi-ai fost credincios, fără să dai semne că vrei să mă părăseşti. Sau poate că nu am văzut eu semnele. Păreai mai fierbinte cu fiecare zi ce trecea, dar nu am luat-o ca pe un semn rău.

Doi ani m-ai suportat seară de seară, weekend de weekend, cu pretenţiile mele uneori exagerate, pe care câteodată nu le puteai îndeplini, sau le îndeplineai făcând fiţe, dar te-am suportat şi eu, pentru că dragostea noastră părea făcută să reziste pentru eternitate.

Mă simţeam în siguranţă cu tine, întotdeauna erai acolo când aveam nevoie de consolare sau de amuzament, mi-ai dat momente minunate şi emoţionante, m-ai ajutat când aveam nevoie, în situaţii dintre cele mai diverse.

Apoi, după doi ani de relaţie neîntreruptă, ai pus punct atât de brusc, încât nu mă aşteptam. Am încercat să repar ce se mai putea repara şi te-ai întors la mine, părea că eşti gata să o iei de la capăt fără resentimente şi să ne suportăm şi îndrăgim reciproc în continuare. Trei luni a mai durat această stare de fapt, după care m-ai părăsit din nou. A fost greu, zilele mele erau pustii şi nimic nu putea să te înlocuiască, aşa că am încercat din nou, te-am rugat, te-am îngrijit şi te-ai întors, dispus să mai dai o şansă relaţiei noastre.

Şi a fost bine, am avut mai multă grijă de tine, te-am îmbrăcat şi ţi-am luat lucruri drăguţe, care să facă relaţia noastră mai frumoasă. Dar, după alte trei luni, ai zis din nou că nu mai vrei să continuăm. Şi, deşi am fost zdrobită, am renunţat la tine. Nu mai vreau să te mai implor să te întorci. Viaţa mea parcă nu mai e aşa de pustie cum credeam că va fi. Am mai mult timp pentru mine, pentru prieteni, pentru cărţi, pentru băi lungi la lumina lumânărilor şi pentru plimbări. Am descoperit că viaţa poate fi frumoasă şi fără tine, fără să mă simt obligată să stau cu tine în fiecare seară şi în fiecare sfârşit de săptămână.

Desigur, va veni timpul să te înlocuiesc, dar data viitoare voi căuta pe cineva care să nu aibă defectele tale şi ale cărui calităţi să le depăşească cu mult pe ale tale. Data viitoare nici nu voi mai băga în seamă un AMD şi nici pe cineva cu mai puţin de 4GB RAM. Viitorul însoţitor al serilor mele va fi capabil să ruleze Sims3 la viteză foarte bună şi va avea, în mod sigur, Windows 7. Dar până când îl voi găsi, mă voi delecta cu serile de dans şi de lectură care îmi fac viaţa atât de frumoasă acum.

Dragul meu Fujitsu, azi îţi zic definitiv adio!

Fevereiro

Esqueci... este ano esqueci...

O que me faz quase feliz, mais também um pouco triste.

Pode ser porque me escondi de tudo o que significa o dia de Valentine's, sem Internet nem televisão nem nada, nada que podia me lembrar que estava sozinha por mais um ano, embora não me importar normalmente com isso. Mais claro, é melhor se separar de coraçãozinhos e canções românticas quando a gente sabe que a única pessoa do que gostou - gostou de verdade - nesse último ano tá apaixonada por outra mulher...

Engraçado como, sempre quando estou num estado de ânimo especial, tô falando com você. Talvez porque sei que só você pode me entender, porque só você me conhece de verdade, porque foi a única pessoa que amei, embora que achei que amava cada vez que estava com alguém; mais não, não foi amor, senão um tipo de bobagem momentânea que só põe nosso amor ainda mais alto e mais forte nos meus pensamentos.

Este ano esqueci, mais só do Carnaval, não de você, que tá sempre no meu coração embora não ter falado com você em tanto tempo. Porque falar não importa, não de verdade, não quando somente pensar em você me leva tão perto de tudo.