De fiecare dată când ajung acasă mă apucă o nostalgie stupidă și încep câte un articol pe blog despre ce înseamnă toate astea pentru mine. De cele mai multe ori, articolul ajunge în coșul de gunoi pentru că îmi dau seama că nici măcar mie nu mi-ar face plăcere să-l recitesc, având în vedere că e doar un sentiment de moment care se duce naibii o dată cu primul semn de plictiseală. Care, ca să fiu sinceră, mă ajunge din urmă foaaarte repede.
Desigur, în ultima perioadă, Piatra Neamț-ul n-a mai fost atât de plictisitor ca de obicei. Dar toate au un sfârșit și, după o perioadă de vizite regulate al căror sens l-am pierdut, îmi dau seama că nu, nu vreau să fiu aici. Frumusețea și liniștea pe care le găsesc de obicei nu-mi mai aduc nici un fel de sentiment. Poate că vorbesc la nervi când spun că următoarea vizită acasă, dacă pot să-i mai spun acasă unui loc de care nu aparțin în nici un fel, va veni peste foarte mult timp. Dar, dacă nimic nu se va schimba, aici este punctul final al unei relații năbădăioase cu un oraș pentru care, pentru moment, nu simt decât... nimic.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu