Lucrurile bune, ca şi cele rele, de altfel, vin deodată. Îmi place să cred asta mai degrabă decât să cred că ultimele luni au fost doar o serie de coincidenţe cosmice care m-au prins la mijloc. Cu mâna pe inimă pot să spun că, după multă vreme, sunt... aproape fericită. Nu complet, desigur, pentru că personalitatea cu care m-a înzestrat mama natură nu mă lasă să mă abandonez cu totul în această stare de bine, dar sunt acolo.
El îmi umple viaţa într-un mod interesant. De cele mai multe ori plăcut, o combinaţie de maturitate care îmi linişteşte impulsurile de cornută şi de inocenţă pe care credeam că orice persoană trecută de o anumită vârstă a pierdut-o. Câteodată frustrant, pentru că nu sunt o persoană răbdătoare, iar relaţia noastră progresează cu o lentoare demnă de cele mai lungi ritualuri de curtare ale secolului al XVII-lea. Dar deocamdată intrigant, pentru că reuşeşte, ca nimeni altul până acum, să mă ţină în suspans, să se deschidă încet, să mă lase să aflu doar atât cât e nevoie pentru a mă face să vreau să-l cunosc mai bine, să vină cu câte o chestiuţă absolut romantică - el, neromanticul prin definiţie - atunci când cred că m-am plictisit, să mă accepte aşa cum sunt, deşi îl sperii de multe ori cu latura mea pasională, să-mi calmeze - de cele mai multe ori - spiritul înflăcărat. E prematur să ştiu ce va fi, nu mai sunt aceeaşi persoană din urmă cu trei ani, când încă credeam că tot ce zboară se mănâncă, dar iau lucrurile aşa cum vin, fără să mai simt deasupra capului recea ameninţare a gândului că voi îmbătrâni într-o casă plină de pisici, şi mă bucur de fiecare moment aşa cum ar fi trebuit să o fac când eram mai necoaptă.
O întoarcere interesantă de situaţie se întâmplă şi pe partea profesională, acolo unde, de la 1 iunie, voi zice bye-bye operaţionalului şi voi începe o călătorie care se preconizează extrem de interesantă - un job care va cumula exact lucrurile care îmi plac fără dezavantajul de a mai avea oameni pe mână - calitate, process improvement, implicare mai mare în relaţia cu clientul, responsabilitatea de a ridica un proiect la standarde înalte, o mai mare libertate de mişcare şi de decizie - eu singurică, fără aripa protectoare a şefilor. Va fi interesant, foarte interesant, o ocazie la care nu mă mai aşteptam după atâţia ani de "cules bumbac" pe plantaţia TTului, dar care - iată - mă ţine în firma care m-a crescut şi îmi consolidează încrederea că munca şi talentul nu rămân neobservate.
Şi ca o încheiere apoteotică a acestui început de perioadă roz-roz, Inter a câştigat tot ce se putea câştiga anul acesta - Cupa Italiei, Il Scudetto şi Champions' League, o tripletă de vis la care nu m-aş fi aşteptat niciodată, după 16 ani în care am fost suporter înfocat al acestei echipe neconvenţionale, rebele, al cărei farmec era că nu câştiga niciodată nimic. Nici acum nu-l suport pe Mourinho, deşi, probabil, meritul cel mai mare e al lui, dar mă bucur pentru Moratti şi pentru Javier Zanetti, doi oameni foarte mari, care au construit această echipă de vis ce reuşeşte să-mi dea emoţii puternice. Şi uite aşa pornisem să scriu un articol doar despre Pazza Inter şi mi-am povestit iar jumătate de viaţă - nedrept faţă de Milito & co, aceşti nebuni frumoşi ai Italiei despre care nimeni nu credea că vor fi capabili să treacă de Chelsea, Barcelona şi Bayern, dar mă revanşez cu filmuleţul premierii, comentat de nimeni altul decât Roberto Scarpini, vocea Inter Channel, cel care îmi aduce, pe calea undelor, meciurile echipei mele favorite atunci când televiziunile nu le transmit. Pentru mine, emoţionant până la lacrimi...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu