Prin lumile lui Liviu Nanu
-
[image: Liviu Nanu]Acest text nu e o recenzie de carte ci doar un rezumat
despre ce a înţeles cititorul, adică eu, din ce a scris autorul, adică
Liviu Na...
Get back
-
I ve been absent for a while as i lost some account information and could
not recover it, therefore the blog remained untouched even if i missed it a
l...
Salgueiro. Neguinho si lupta cu cancerul. Casatorie pe Sapucaí. Auriu. 3 cm. Viviane Araújo din nou muza. Istoria imbaierii intre inovativ si traditional. Cea mai buna samba. O saptamana de baut in continuu. Silicoane si mult bronz. Prezervative impartite gratuit. Me not there. Someday...
Cam asta a fost carnavalul din Rio de anul acesta. Así como decías, querido Thomas, ganó el Salgueiro.
Beija-Flor pe 2, la limita. Poate la anul. Oricum, Salgueiro a meritat. Cu o reprezentatie purtand numele de "Tambor", au reusit sa ia titlul dupa 15 ani de asteptare. In ciuda bogatiei prezentate de "Colibri". Au avut intr-adevar un show incredibil.+ pe Carlinhos Brown...
Dar acest an va ramane in memorie si pentru noul record la marimea "chilotelului" - doar 3 cm "purtati" de Dani Sperle (nu pun poza, ca tipa e nasoala, dar gugaluiti si voi). Dar parca mai ales prin casatoria cu totul speciala a lui Neguinho - liderul bateriei celor de la Beija-Flor - direct pe Sapucaí, arena unde se desfasoara carnavalul. Neguinho are cancer intestinal... vedeti si voi mai jos cata energie are...
Cam atat pentru anul asta. Até à próxima! Beijinhos!
De dimineata m-am trezit in iad, calcand pe lava-ncinsa, pe oase si orgolii, strivita de al tau picior de fier, fara putere, fara zambet, intre umbre. Mi-ai spus doua cuvinte, pe care le aud la nesfarsit, si mintea-mi arde in tacere... m-ai luat de mana delicat, suav, si m-ai lasat aici, intre schelete-mprastiate in cenusa. De dimineata m-am trezit in iad - acolo am cazut pe moale, strivita de a ta vointa, cu sangele din vene scurs, cu ochii-nchisi, un suflet ratacit, murdar, strigand spre iarna.
Duminica trecuta,publica un articol depre copiii romanilor plecati sa munceasca in strainatate.
Povestea e deja destul de veche in Romania, dar mi se pare ca nu a avut efectul care trebuia asupra publicului. Suntem atat de obisnuiti cu drama, cu stirile de la ora cinci, cu povestiri adevarate, incat nu mai rectionam asa cum trebuie la durerea oamenilor. Citim in ziar, sau auzim la televizor, poate spunem “ce nasol”, sau “pacat de el, saracu’”, dar nu incercam sa ne punem cu adevarat in pielea acelor oameni, sau nu suntem cu adevarat tristi.
Romanul isi vinde sufletul pentru bani. Asta e concluzia la care am ajuns. Romanul e capabil sa se vanda pe el, sa-si sacrifice familia, sa dea dracului tot pentru bani.
Eu una, nu as pleca niciodata pentru motive atat de frivole cum sunt banii. Desi unchiul meu ma cheama in Canada de cand am terminat facultatea, si poate as avea o sansa la un viitor (financiar) mai bun, nu voi face niciodata pasul asta.
Nu-i invinovatesc pe cei care pleaca sa munceasca in afara, dar nici nu-i admir. Fac prea multe compromisuri pentru bani, iar asta te distruge ca om. Ii inteleg pe cei care nu sunt legati de nimic. E normal sa isi doreasca macar o stabilitate financiara. Ii inteleg si pe cei care lasa acasa parinti, sau copii deja mari. Dar n-o sa-i inteleg niciodata pe cei care pleaca si lasa in urma copii la varsta la care au cea mai mare nevoie de parinti alaturi.
Din pacate, cunosc persoane carora le-au plecat parintii sa munceasca in afara, lasandu-i la varste fragede sa se descurce in tara cum pot. Sa invete sa fie oameni fara sa aiba un exemplu real. Se amagesc singuri, spunandu-si ca trimit bani acasa, ca acel copil va avea haine, rechizite, calculator... Dar va avea oare parte de dragoste, de alinare, de intelegere? Cui ii va povesti de prima iubire, cine il va certa pentru un 4 la matematica, cine ii va ingriji genunchii juliti?
Parintele se va intoarce acasa, poate cu destui bani incat sa o poata duce rezonabil, dar se va intoarce cand copilul e deja prea mare. Parintele se va simti vinovat ca nu a fost acolo cand copilul a avut nevoie de el, si il va sufoca in incercarea de a recupera dragostea pierduta… Vor fi amandoi prinsi in lanturi, unul din cauza vinei si a dorintei de a participa cat mai mult in viata copilului, desi acesta nu mai are atata nevoie, celalalt pentru ca traieste cu impresia ca parintele s-a sacrificat pentru el, cand de fapt nu s-a sacrificat decat pentru sine. Asta e un caz fericit. De mult prea multe ori, parintii uita ce au lasat in urma…
Din pacate, romanii inca mai fac copii fara sa aiba posibilitatea sa-i intretina. Si eu imi doresc copii, enorm, dar nu inainte sa fiu capabila sa ii cresc. Un parinte nu ar trebui niciodata sa-si abandoneze odraslele, indiferent din ce motiv, si cu atat mai putin pentru bani. Eu una, nu mi-as fi iertat niciodata parintii daca ar fi facut asa ceva, si nu as indrazni ca macar sa cer iertate copiilor mei, daca le voi face vreodata asa ceva. Drama va mai continua cativa ani la noi in tara. Vom auzi de astfel de cazuri constant, televiziunile, ziarele vor profita de ele pentru a face audienta si tiraj. Astept ziua in care familia va insemna din nou ceva in societatea actuala... dar mi-am pierdut increderea in aceasta tara... Mama lui Stefan Ciurea s-a intors in Italia dupa ce copilul ei s-a spanzurat, fara sa ii pese ca mai are doi copii acasa...
Peste Bucuresti ninge. Ninge ca de mijloc de februarie, dupa cateva zile cu miros arzator de primavara, care sa te faca sa speri. Ninge ca de incheiere, ca de sfarsit frumos care prevede un inceput in forta, plin de seva curgand tumultuos prin venele scoase la soare.
Ca o insomniaca ce sunt, ma plimb pe strazile Bucurestiului. Orasul e pustiu la ora asta, si nu va da semne de trezire pentru inca vreo patru ore. Timp suficient pentru mine si gandurile mele, pentru mine si lumea mea.
Zapada se asterne inca curat pe strazile tacute, pe unde nu mai trece la ora asta nici o masina. Maine se va topi, arsa de rotile celor care ne termina plamanii si frunzele. In noaptea asta insa, totul e inca alb, inca neprihanit de tehnologie si de viitor.
Ador strazile de langa Herastrau, pavate cu piatra cubica, ninsa usor, facandu-te sa te simti transpus in alta lume. Intr-un Bucuresti unde domnii inca erau domni, iar doamnele doamne. Din ce in ce mai putine femei mai stiu sa fie doamne, si inca si mai putini barbati sa fie domni.
Nu sunt "misandra", cum iti place tie sa spui, sunt doar realista. Femeilor le place sa spuna ca toti barbatii sunt porci, iar replica pe care o primesc de obicei la asta e ca toate femeile sunt curve. Ups, am spus "curva" pe net... oh well...
Am ajuns la concluzia (teorie testata, de altfel, in ultimii cinci ani destul de intens, pe iubiti de-ai mei si de-ai altora) ca cei mai mincinosi barbati sunt cei care sustin sus si tare ca ei nu fac parte din turma. "Toti barbatii sunt la fel", spune ea usor dezamagita, usor in expectativa, asteptand raspunsul. "Nu, eu sunt diferit, iti voi demonstra asta"; "no, cariño, vas a ver que conmigo, todo va a ser diferente, nunca te voy a defraudar"; "ai avut doar experiente neplacute, iubito, dar eu nu sunt asa, nu te voi face sa suferi, nu voi nesocoti promisiunile". Cand aud asta, stiu ca trebuie sa plec cat mai departe de acea persoana. Din pacate, sunt slaba si imi place sa cred in vorbe frumoase, asa ca nu fug atat de repede pe cat ar trebui. Si uite asa ajung sa scriu cate un post similar o data la doi ani :))
As vrea sa cunosc un barbat care sa aiba curajul sa spuna... da, sunt la fel ca ceilalti. Da, imi place sa ma uit dupa sani pe strada. Da, masina mea va fi intotdeauna mai importanta decat tine. Da, timpul petrecut cu tine e valoros, dar cel petrecut cu baietii la bere e priceless, ca in reclama de la Mastercard.
Pana acum, in scurta/lunga mea viata de (aproape) 26 de ani (nu mai ziceti la nimeni), am cunoscut un singur barbat capabil sa spuna lucrurilor pe nume. Din pacate, e frate-miu. Din fericire, sunt convinsa ca iubita lui de atatia ani se simte cu adevarat speciala.
Barbatii sunt toti la fel. Le plac sanii si fundurile, adora berea si (majoritatea) fotbalul, si profita de cele mai mici portite pentru a se face nevazuti sau a actiona in interesul lor. "Honey, invit-o si tu pe fata asta la dans, ca e singura"... asa incepe totul. Urmeaza partea cu... "pot s-o invit la un dans?", dupa care nu te mai intreaba, si te trezesti ca danseaza mai mult cu ea decat cu tine. Deh, evolutie... si pana la urma, a fost vina ta ca l-ai impulsionat sa invite fata la dans, nu?
Femeile sunt si ele toate la fel. Cu deviatii de la axa, ca si barbatii, dar in principiu, la fel. Numai ca noi recunoastem asta. Cred ca toate ne dorim sa fim iubite. Deh, blestemul Disney, unde Cenusareasa isi gaseste printul, Alba ca Zapada isi gaseste printul, Frumoasa din padurea adormita isi gaseste... ati prins ideea. Candva demult postam un schimb de replici genial din (probabil) serialul meu preferat:
Reneé Radick: Snow White. Cinderella. All about gettin' a guy. Being saved by the guy. Today it's the Little Mermaid, Aladdin, Pocahontas. All about gettin' a guy. Ally McBeal: So basically we're screwed up because of... Reneé Radick:Disney.
Oh so true...
Majoritatea, cele care nu dansam pe mese in Bamboo, nu ne imbracam in roz si nu vorbim cu "fata", ne mai dorim si sa iubim, nu doar sa fim iubite. Dar in principiu, toate aspiram la acelasi lucru, si, oricat de feministe am fi, o spunem.
Din ce in ce mai mult, am ajuns la concluzia ca e o moda a misoginului, care parca e apanajul barbatilor lipsiti de cojones. Pai fratele meu, nu tot o femeie te-a facut? Cine te crezi sa te declari misogin si sa lovesti in femei? Nu ti se pare ca daca lovesti in toate femeile, implicit lovesti si in maica-ta? Noi fara un barbat alaturi putem sa traim, vor exista intotdeauna specimene dispuse sa doneze ceva samanta in schimbul a diverse chestii, dar voi fara o femeie alaturi, mai greu, pentru ca, da, unele isi "imprumuta" uterul, dar mult prea putine pentru ca specia sa supravietuiasca. Si sunt convinsa ca in cateva mii de ani, femeile vor dezvolta capacitatea de a se reproduce singure, si atunci veti fi doar niste sclavi.
Da... un link pe mess catre coltul misoginului (amuzanta, de altfel, gandirea de amiba a celui care il scrie) m-a determinat sa compun acest (mult prea lung) post.
Si cand te gandesti ca voiam doar sa spun ca in Bucuresti ninge vesel, sau trist, sau obosit, depinzand foarte mult de fiecare minut care trece si de fiecare stare de spirit care ma cuprinde. O ninsoare de sfarsit de iarna, o ninsoare de sfarsit de ev, care se asterne lent si tot mai repede peste drumuri, peste blocurile comuniste, peste inimile sfaramate, si peste cele carora nu le este rusine, intr-o lume in care sa fii indragostit e un stigmat, sa iubeasca asteptand primavara.
Nu pentru cine e acolo, ci pentru ce se intampla acolo. N-am avut inca posibilitatea sa vad pe viu defilarile, dar am fost in Cidade do Samba si am vazut cum se fac pregatirile pentru carnaval.
Carnavalul incepe pe 20 februarie, iar defilarile scolilor din Grupul Special (un fel de Primera División) vor avea loc duminica si luni. Voi incerca, evident, sa prind le pe net undeva, daca vor fi transmise. Macar cele de duminica, atunci cand vor fi si cei de la Beija-Flor, campionii ultimilor doi ani, si scoala mea de samba preferata.
Stiu ca va plictisesc in fiecare an cu asta, dar eu una abia astept ziua in care voi fi pe Marquês de Sapucaí de Carnaval.
Samba de anul asta (sper eu, castigatoare :D) o puteti asculta aici:
Azi noapte te-am visat flamând de mine cum n-ai fost niciodată pe vremea când cu-nfrigurare ne iubeam, ascunsi de vocea rece care ne soptea suav că nu sunt pentru tine, ca nu vei fi cu-adevărat al meu. În vis tăceai, asa cum niciodată n-ai tăcut, si ti-ai lăsat sărutul să vorbească, să mă-nfioare, să-mi sopteasc-umbrindu-mi ochii că sunt a ta, femeia pe care ai dorit-o, pe care ai cules-o de pe ram cu mâna caldă, din ruga tineretii. În vis vorbeam, cum niciodată n-am vorbit si nu mai îndrăzneai sa-mi spui că îmi adori tăcerea, despre cum vocea-mi răsuna în palmă, iar palma îti striga sa pleci, nu esti al meu...
Cam atat pentru anul asta. Até à próxima! Beijinhos!
