Cum să mori de mâna (maşina) fostului

Dacă îl prind vreodată pe ăla care i-a dat carnetul lui I, îl dau cu capul de pereţi.

Idiotul era să omoare trei oameni nevinovaţi la parc la Izvor pe 18 decembrie. Tâmpitule, dacă vrei să-ţi pui capăt zilelor, măcar asigură-te că eşti singur în maşină şi că stai cât mai departe de mine. Asta a fost din categoria cum să-mi aduci aminte că mai trăieşti? Nu e nevoie, nu mă mai interesează.

Inverno

Prima zăpadă. Viscol, urât. Vântul reușește să zboare până și gândurile. În general, iubesc zăpada. În București, o urăsc.

De fapt, am ajuns să urăsc Bucureștiul cu totul. Nu e vorba de adaptare. Nu vreau să mă întorc acasă sau să trăiesc într-un oraș mic, cel puțin nu deocamdată. Cred că mă „dezadaptez”. Prea mult zgomot și prea mulți oameni care se grăbesc spre nicăieri. Prea multe fițe, prea multe persoane violente în limbaj și mișcări. Bucureștiul m-a dezamăgit. Aș vrea să plec undeva, oriunde, departe de orașul acesta în care am trăit cele mai urâte momente ale vieții.

Zăpadă... ce bine ar fi ca zăpada să îngroape toate neliniștile, toate dezamăgirile, toate tristețile... Dar în București, nu face decât să acopere urâțenia. 

Crăciun acasă. Ciudat mai e să spun acasă unui loc unde stau doar câteva zile pe an, dar încă simt Piatra Neamț-ul ACASĂ.

Mă imaginez deja în fața șemineului, cu o carte în mână, uitând de tot și pierzându-mă în mine, fără sentimentul că trebuie să fac sau că trebuie să vorbesc. Fără tehnologie, doar eu și cartea mea și gândurile mele. Zăpada trosnind printre crengi și focul trosnind în sobă. E bine să te întorci din când în când la rădăcini, la cei care îți sunt alături fără să te judece, necondiționat. Și în ciuda a tot, în ciuda mâinilor care au modificat și a prezențelor care au căutat să acapareze tot aerul curat, în casa cu șemineu încă mai simt prezența mamei, vie, caldă, iertătoare.

Mi-e dor de tot ce a fost odată bun. De vară. De unchiul meu, pe care l-am văzut dintr-o dată mult prea uman, mult prea bătrân, el care trebuia să rămână mereu tânăr și frumos. De Alex. Nu-mi place să nu mai stau cu el. De soarele de după amiază de toamnă. E também de você.

Melodia mea preferată despre frig...

Adriana Calcanhoto - Inverno

Asculta mai multe audio diverse



Já disse que algumas vezes tenho saudades de você? Só algumas vezes...

Verdade

Hoje estava a procurar os versos de uma canção do Abrunhosa. Ouvi-la ontem no metro e pensei que fosse um bom status para Facebook.

E como estava procurando, achei um blog de uma mulher portuguesa... Desse blog fui para ler mais blogs... assim é que agora estou lendo coisas em português. Nem sabia quanto me faltava... Perdi o contacto com a língua e com as pessoas desde quando mudei de projecto, nem sei se posso falar ou escrever correctamente.

Sinto muuuita falta dos meus queridos portugueses, especialmente desse comercial que já esqueci como se chama... pode ser Paulo.

Enfim... marquei o blog nos favoritos e espero que, pelo menos desta forma, vou continuar ler em português. Com O Globo não funcionou...

Por agora, finalizo com os versos que estava procurando hoje na manha.

Felicidade não tem código de barras, nem os sonhos têm preço, nem desejo tem amarras.

Felicidade não tem código de barras,
Nem os sonhos têm preço, nem desejo tem amarras.
Os poetas não se vendem em plástico,
Nem um mundo sem prazer será fantástico.
Os deuses não se fazem de esmola,
Liberdade não se aprende só na escola,

Uma alma sem sexo não existe
Como um louco sem loucura não resiste,
Futuro não é chá de caridade,
Só o teu amor, por ser amor, é de verdade.

Um muro por mais alto não separa
Os que têm fome dos que têm a seara.
A cidade virou hiper-mercado,
Se é da favela, não é gente, é malcriado.
O dono do mundo sentiu-se mal,
Não o deixam destruir a selva tropical.
Vendem-se meninos nas escadas do metrô,
Fome é prisão, humilhação de quem roubou,
O dinheiro transformou-se na vontade,
Só o teu amor, por ser amor, é de verdade.

O crucifixo é da cor do cinescópio,
Heroína, cocaína, odor de ópio.
A vizinha estreou-se na TV,
Matou o marido sem saber porquê.
A dor já se vende em vídeo-cassete,
Beatas masturbam-se por Internet,
Sexo compra-se pelos jornais,
Videntes criam novos pecados mortais,
Quarenta índios morreram hoje ao fim da tarde,
Só o teu amor, por ser amor, é de verdade.

Frumuseţe

Din când în când, cam o dată la câteva luni, dau drumul la televizor (de multe ori forţată de circumstanţe - de data asta laptopul). Cum nu mai am cablu de muuultă vreme, că doar de ce să plătesc aiurea abonamentul, când nu-l folosesc la nimic, singurele două canale pe care le mai prind cu antena de cameră sunt TVR1 şi ProTV.

Aseară am descoperit (cu uimire, deoarece nu mă gândeam că în perioadă de criză românii o să dea atâţia bani aiurea) o emisiune pe care, în timpuri imemoriale, o urmăream la străini - Frumuseţe pe muchie de cuţit (???).

Ceea ce mă readuce la concluzia că nu există femei urâte, ci doar femei care nu ştiu/nu vor să se îngrijească (sau nu au bani - deşi nu e nevoie de operaţii estetice ca să arăţi bine, ci doar de puţină grijă). 

O femeie trebuie să-şi rezerve puţin timp pentru ea, că nu cade cerul dacă nu găteşte în fiecare seară, dacă lasă spălatul vaselor şi în seama bărbatului sau dacă mai iese din când în când din blugi....

Bună seara lucrurilor de aici

Aşa cum le spun mereu celor mai tinere

şi pentru că n-a avut cine să mă sfătuiască am învăţat de una singură

ne naştem inocenţi şi sub mantia inocenţei încasăm fiecare palmă a vieţii până când mergem într-o parte pentru că intrând în ea cu delicateţe şi bune maniere mai devreme sau mai târziu

mai degrabă devreme decât târziu

primim o lovitură de copită în bot şi singura soluţie e să ne pregătim înmormântarea

aşa că în dorinţa mea de a ajuta nu mă satur să le tot repet celor mai tinere dacă nu vă educaţi bărbaţii de la început e de rău: îşi iau frâiele în dinţi că asta-i firea lor, o au în sânge şi nu îi putem învinovăţi, cred că ei conduc în casă, dacă îi chemăm se înfundă pe canapea în faţa televizorului

- Vin imediat

vor să-şi petreacă duminicile prin baruri, cu un ochi la meci şi celălalt la femei...

aşa cum le spun mereu celor mai tinere

în materie de neruşinare e totuna, astfel că dacă un bărbat nu este educat de la început e de rău

(după "Boa tarde às coisas aqui em baixo")

No Words...

Dumnezeu ia oamenii buni de pe pamant mult prea devreme... dar poate ca ii ia pentru ca suferinta acestei lumi mizerabile sa nu-i mai atinga.

Asta a fost singurul gand care m-a tinut pe picioare in acele momente, acum atat de multi ani.

Sper ca tu, draga mea prietena, sa reusesti sa gasesti curajul de a razbate peste incercarea asta, sa nu te lasi prada disperarii si sa iti stergi lacrimile, avand certitudinea ca, de undeva de acolo de sus, spiritul acelui om bun, eroul tau, te vegheaza...

Sfârşit

S-a mai terminat un weekend. Mergem in coloana, intorcandu-ne de la micul colt de rai unde am lasat o parte din suflet - Gura Portitei. Soarele - mare si rotund - apune peste campurile de floarea-soarelui, uscate acum, scaldand E81 intr-o lumina magica, aurie, care ma face sa visez, sa-mi imaginez ce se intampla in vietile celor din jur...

Se merge greu inspre Bucuresti, coloana o sa se sparga abia la Medgidia. Inchid ochii...

In masina din fata noastra, doi indragostiti impartasesc bucuria unei logodne incepute la lumina stelelor si in sunetul valurilor. Undeva in spatele nostru, poate ca parintii incearca sa-si potoleasca copiii recalcitranti, obositi de soare si drum, si tristi ca au lasat marea in urma, ca vacanta aproape s-a terminat.

Pe langa noi trece o masina in viteza, pe contrasens, incercand sa-si faca loc. Cei doi tineri alearga spre casa, ca sa scape cat mai repede de prezenta dureroasa a celuilalt, dupa ce si-au dat seama ca dragostea lor a murit de mult. O fata cu zambetul adormit se straduieste sa afle cand i-au disparut farmecele, dupa ce a incercat fara succes sa-l cucereasca pe cel care-i este amic de cativa ani, si de care se simte inexplicabil atrasa de ceva vreme.

Drumul scaldat de ultimele raze ale soarelui primeste indiferent sperantele, tristetile si bucuriile celor care se intorc - bronzati - de la malul marii. Eu... incerc sa-mi dau seama care este locul meu in lume, si unde ma va duce acest drum... Dar ceva tot stiu... nu te mai iubesc...

Prin urmare, nu te mai iubesc

Nu mai vreau comori înflăcărate

Vreau de-acum comori adevărate

Fapte, nu himere şi poveşti

Stiu acum că toate au un sfârşit

Stiu acum că toate-au fost doar planuri

Vreau pesemne, dincolo de geamuri

Să te fac să crezi că am murit

Ai dreptate, alte limbi vorbeam

Şi-alte zări ţinteam pe-aceleaşi vorbe

Sub tristeţi şi lacrimi monoconde

Două frunţi străine-ncrucişam

Prin urmare, nu te mai iubesc

Şi cu toate acestea am să-ti port

O frumoasă aducere aminte

Printre zeci şi sute de cuvinte...
(adaptare dupa Poesis)

POESIS-PRIN URMARE NU MA MAI IUBESTI
Asculta mai multe audio Muzica

Si totusi exista iubire...

"Mă simt un om binecuvântat. Câtă vreme există în viaţa mea muzică şi poezie, rugăciune şi iertare, copii care se joacă, Dumnezeu şi Marea Neagră, prieteni şi iubire, restul nu contează. Am trăit miracole pentru ca­re nu ştiu ce am făcut ca să le merit. Am iu­bit şi am fost iu­bită. Unele lucruri mi s-au în­tâmplat prea devreme, altele prea târ­ziu. Parcă am fost mereu defazată faţă de propria viaţă. Am cântat, am creat, am sufe­rit, am fost fericită, am luptat, am plâns, m-am bucurat. Am trăit."
Tatiana Stepa


De multe ori uitam ca artistii nostri sunt si ei oameni, ca sufera si iubesc, ca au durerile si bucuriile lor. Ne consolam cu gandul ca vor fi mereu printre noi - zei nemuritori - sa ne incalzeasca sufletele. Ii vedem ca pe un drept al nostru, credem ca ne apartin, cand de fapt ei nu apartin nimanui, si in acelasi timp - lumii intregi.

Azi dimineata, petalele florii care s-a numit Tatiana Stepa s-au scuturat... Cerul a plans in Bucuresti, soarele a uitat sa iasa din nori, iar eu am incremenit pentru cateva momente, cu inima batuta in cuie si mainile tremurand. Avea 46 de ani...

Eu una, n-am stiut ca Tatiana Stepa suferea de cancer de col... I-am ascultat muzica de atatea ori, de atat de multe ori a cantat inimii mele, de atatea ori mi-am regasit sentimentele, sau m-am regasit pe mine in muzica ei... si cu toate acestea, in ignoranta mea, m-am interesat mai putin de persoana din spatele vocii...

Din pacate, am vazut-o o singura data in concert live, acum cativa ani, cand am dus-o la Festivalul de la Sighisoara pe singura persoana alaturi de care, pana acum cel putin, m-am vazut imbatranind. Vocea ei a redus la tacere pe cele cateva mii de oameni care se aflau in oras, si pielea mi s-a facut de gaina cand a inceput sa cante, asa cum mi se face si acum de fiecare data cand ii ascult muzica.

Mi-e greu sa vorbesc acum despre ea... Jurnalul National i-a dedicat o editie de colectie, in 25 august 2008. Va las cu povestea vietii ei, asa cum a scris-o pentru acea editie a JN, si cu melodia care imi frange inima, si imi da speranta in acelasi timp...





"Data naşterii: 21 aprilie 1963. Părinţii: Maria şi Vasile. Primul dintre cei trei copii ai familiei Stepa. Când mama era însărcinată au văzut filmul «Zboară cocorii». De acolo, prenumele, de la Tatiana Samoilova. Locul naşterii: Lupeni, ju­de­ţul Hunedoara. Valea Jiului. Un loc de o frumuseţe nemaiîntâlnită de mine, cu Retezatul de o parte şi Parângul de cealaltă (...). Am avut o copilărie minunată, cu puţine jucării, dar cu multe jo­curi. Am «călărit» o singură tricicletă, toţi trei copiii, pe care tata o repara mereu când o treceam de la unul la altul. Am fost înconjurată de muzică, din prima zi a vieţii; părinţii mei s-au cunoscut cântând şi, dacă n-au avut bani mulţi, au avut destulă frumuseţe în suflet şi dragoste pentru noi (pentru mine şi pentru fraţii mei) ca să ne simţim întotdeauna speciali. Şi cred că aşa am şi fost. Am încercat să-mi fac părinţii mândri de mine şi să le îm­pli­nesc visele; cele pe care le-am putut împlini. Şi am încercat, mai ales în ultimii ani, în care le-a fost greu şi-au pătimit, să le fac suferinţa mai uşoară şi să simtă cât de mult îi iubesc. Am cântat prima dată pe o scenă când eram la gră­di­niţă. Probabil că am avut emoţii, pentru că am uitat textul. Apoi, părinţii mei m-au dat la balet, la vi­oa­ră şi la pian. Am făcut vioară 8 ani, ca instrument principal. Mi-ar fi plăcut mai mult pi­a­nul, dar nu aveam bani nici de pi­a­ni­nă. Am plecat câţiva ani din Valea Jiului, ca să-mi găsesc un drum, dar, paradoxal, acelaşi drum m-a adus înapoi. Tatăl meu a fost miner, fraţii mei au fost mineri. Unul dintre ei, Daniel, lucrează şi acum într-o mină din Ungaria, unde s-a stabilit de câţiva ani şi unde şi-a întemeiat fami­lia. Eu însămi am lucrat ani de zile la mina Lu­peni. N-am întâlnit în toată viaţa mea de pâ­nă acum (...) oameni mai frumoşi la suflet ca minerii. Sensibili, ne­fe­ri­ciţi, cu nenorocul deasupra lor şi cu fatalitatea în destin. Pentru mine, şi ridurile pe care le scrie cărbunele pe chipurile minerilor sunt frumoase.

CĂTĂLIN
M-am căsătorit foarte tânără şi am greşit. Din fericire, din această mare greşeală a vieţii mele a venit şi cea mai mare bucurie a ei: bă­ia­tul meu, Cătălin. Când el avea aproape un an, m-am despărţit de tatăl lui şi apoi am intrat în Cenaclul Flacăra. Părinţii mei m-au ajutat şi au fost şi părinţii lui, în lungile perioade de tur­neu. Fratele meu, Vasile, a fost tatăl pe care nu l-a avut niciodată. Au fost perioade grele şi pentru el, şi pentru mine, dar au învins lu­cru­ri­le care ne uneau. Am trecut prin multe împreu­nă, mai ales în ultimii ani, am pierdut amân­doi oamenii pe care îi iubeam cel mai mult, dar aceste momente mi-au arătat ce copil minunat am, ce suflet frumos are, cât e de sensibil şi ce norocoasă sunt că este lângă mine. Ascultă mul­­tă muzică bună şi cântă doar pentru sufletul lui. N-a vrut să trăiască în Bucureşti şi, chiar dacă atunci nu mi-a căzut bine, încep să-i dau tot mai multă dreptate. Acolo, în locul co­pi­lă­ri­ei mele, şi-a găsit liniştea şi bucuria. Se iubeşte de ani de zile, din liceu, cu Alina, cea frumoasă, cuminte şi cu suflet mare. O consider de multă vreme copilul meu.

CENACLUL FLACĂRA
În septembrie 1982, pe stadionul din Făgăraş, în faţa a 30.000 de spectatori, am debutat în Cenaclul Flacăra, cu un cântec numit «Şi-am să-mi fac o doină». Am debutat simplu, cum făceau cei mai mulţi, dar am rămas greu, cum rămâneau puţini. Până la desfiinţarea lui, în 1985, am avut, cred, în jur de 1.000 de spectacole, care nu se compară cu nimic din ceea ce am trăit şi am văzut ulterior, din nici un punct de vedere, nici al calităţii, nici al cantităţii, nici al încărcăturii emoţionale. A fost un miracol pentru mine şi poate momentul în care mi s-a pecetluit destinul. Preţ de căteva luni nu mi-am revenit din uluire. Totul era foarte nou şi neasemuit de frumos. Şi astăzi cred că nu e puţin lucru să cânţi pe aceeaşi scenă cu Ştefan Hruşcă, cu Vasile Şeicaru, cu George Nicolescu, cu Gil Ioniţă, cu Valeriu Penişoară, cu Iris, cu Holograf şi, Doamne!, cu atâţia alţii! Acolo am devenit, în cea mai mare măsură, cea care sunt astăzi. Acolo am învăţat istorie (Put­na, Ţebea, Alba Iulia, Rămeţi), am învăţat geo­gra­fie (nu există oraş sau comună prin care să nu fi trecut), am învăţat poezie (de la poezia de dra­gos­te a lui Mihai Beniuc până la poezia lui Zaharia Stancu, Rilke, Esenin, Vulpescu, Lorca, Constan­ţa Buzea, Omar Khayaam, lista e mult prea lungă), am învăţat ce înseamnă scena şi dra­gos­tea pentru public, dar şi dragostea publicului, dar mai ales am învăţat să văd perlele în noroi. Am cântat câteva luni singură, apoi îm­pre­ună cu Magda Puskas, fostă componentă a «Ecoului», am format grupul «Partaj», după cân­tecul cu acelaşi nume, formulă în care cân­tăm şi astăzi, când reuşim să ne întâlnim. (...) În 1985, urmare a interzicerii Cenaclului Flacăra, am fost nevoită să mă în­torc în Valea Jiului, m-am angajat la mina Lu­peni, unde am rămas până în 1995. Nu am mai putut cânta muzică folk până în 1990.

CENACLUL TOTUŞI IUBIREA
A fost înfiinţat în 1990, tot de către Adrian Păunescu. Şi spectacolele, şi membrii cenaclului s-au urnit cu greu, după pauza impusă de 5 ani. În septembrie 1992, într-un turneu în Oltenia (în care au mai cântat Raul Cârstea, Cristian Buică, Emilian Onciu, Emeric Imre, Octavian Bud şi alţii) am avut bucuria să-i cunosc, cu câteva săp­tămâni înainte de tragica lor moarte, pe Doi­na şi pe Ion Aldea Teodorovici, oameni şi ar­tişti pentru care eu mai plâng şi astăzi. Aceea a fost perioada în care am început să scriu mult împreună cu Adrian Păunescu. Fiecare cântec a venit greu, după experienţe dureroase, după acumulări de suferinţă, a mea sau a altora, du­pă ce am trăit cu adevărat cele mai multe dintre cele pe care le cânt. Primul mare succes a venit în 1994, cu un cântec scris împreună cu Adrian Păunescu pe drumul dintre Cozia şi Râmnicu Vâlcea şi lansat la Costeşti de Hunedoara, «Copaci fără pădure», fără îndoială, cel mai iubit cântec al meu. Au urmat şi altele, zeci, sute de spectacole şi apoi plecarea mea de la Lupeni şi stabilirea în Bucureşti. Am început să lucrez la publicaţiile lui Adrian Păunescu şi aproape la "ordinul" lui am început să învăţ cal­culatorul şi tehnoredactarea de carte. Cu asta mă ocup şi azi şi îi mulţumesc că a insistat să fac ceva ce atunci nu mi se părea deloc po­tri­vit pentru mine. Aşa cum îi mulţumesc pentru tot ceea ce m-a învăţat şi pentru grija cu care m-a înconjurat întotdeauna. Acum iubesc aceas­tă meserie şi simt că sunt parte din fie­ca­re carte care iese din mâinile mele. De ani buni lucrez cărţile Ilenei şi ale lui Romulus Vulpescu, părinţii mei de Bucureşti, şi singurii care mi-au rămas, şi sunt fericită că am avut şansa să-i cunosc, să-i iubesc şi să mă bucur de afec­ţi­u­nea lor. Au fost ani grei pentru muzica folk după 1990. Parcă eram ciumaţi. Victor So­ca­ciu este unul dintre oamenii care nu s-au dat bă­tuţi şi a gândit cel mai mare şi, după ştiinţa mea, cel mai longeviv festival de muzică folk, «Om bun» (...). În ultimii ani, Jurnalul Naţional a readus acest gen de muzică acolo unde îi era locul, în inimile oamenilor, prin festivalul pe care l-a «inventat» împreună cu Florian Pittiş, «Folk you».

BOALA ŞI PRIETENII
Acum 4 ani, cea mai mare parte a familiei me­­le a intrat într-o luptă infernală cu boala, de fapt, într-o luptă nedreaptă cu moartea. Am luptat împreună, dar părinţii mei şi fratele meu au pierdut bătălia şi m-au lăsat singură. Dacă ar fi să găsesc ceva bun din acest coşmar aş spune că am devenit mai uniţi, că am dat afa­ră din viaţa mea tot ceea ce nu merita să ră­mâ­nă acolo, am făcut curăţenie în suflet şi am renunţat la ceea ce înseamnă consum inu­til de energie. Şi asta mi-a făcut existenţa mult mai simplă şi mai intensă. Şi dacă destinul mi-a dat atâta suferinţă, tot el mi-a hărăzit multă bu­cu­rie şi, cred eu, şi mult noroc. Într-o vreme în ca­re sunt batjocoriţi, eu spun că am o ne­sfâr­şi­tă preţuire faţă de medici, în general, şi faţă de cei pe care i-am cunoscut eu, în special. Aduc umi­la mea recunoştinţă colectivului medical al Spitalului Colţea, mai cu seamă prof. dr Ion Florea, dr Ciprian Aldea, tinerelor şi sufletistelor doctoriţe Raluca Pătru şi Oana Meşinschi. Lor, dar şi altora, pe care-i rog să mă ierte că nu le po­me­nesc numele, lor le datorez ultimii mei ani de viaţă. Am avut şi am prieteni cu care aş câş­ti­ga orice concurs al prieteniei, dacă el ar exis­ta. Ei au făcut zid în jurul meu atunci când mi-a fost greu, m-au apărat, m-au întărit şi nu m-au lăsat să mă prăbuşesc. Le mulţumesc Magdei Puskas, Cameliei Radulian, Mirelei Ghioc, Di­a­nei Tocitu, Brânduşei Simion, Sorinei Zlătan, Esterei Filip, familiei Florian Ioan, Danei şi lui Constantin Neculai (excepţional om de muzică, împreună cu care lucrez un nou album), lui George Chirca, lui Andrei Păunescu şi celorlalţi prieteni ai mei. Jurnalul Naţional a fost, de asemenea, un sprijin pentru mine atunci când mi-a fost foarte greu. Colegii mei din muzica folk m-au înconjurat cu generozitate şi cu afecţiune. Oameni pe care nu i-am cunoscut personal s-au rugat pentru mine. Toate aceste suflete, puse unul lângă altul, au devenit o mare forţă, acea forţă de care aveam nevoie.

Mă simt un om binecuvântat. Cred că viaţa mea a fost şi este frumoasă. Câtă vreme există în viaţa mea muzică şi poezie, rugăciune şi iertare, copii care se joacă, Dumnezeu şi Marea Neagră, prieteni şi iubire, credinţă şi uitare, restul nu contează. Am trăit miracole pentru care nu ştiu ce am făcut ca să le merit. Am cu­noscut oameni lângă care nici nu visam să stau. Am iubit şi am fost iubită. Am făcut gre­şeli. Am avut slăbiciuni. Unele lucruri le-am făcut prea devreme, altele prea târziu. Unele lucruri mi s-au întâmplat prea devreme, altele prea târziu. Parcă am fost mereu defazată faţă de propria viaţă. Am cântat, am creat, am su­fe­rit, am fost fericită, am luptat, am plâns, m-am bucurat. Am trăit." (Text publicat în Ediţia de Colecţie din 25 august 2008)

Te iubesc! Te iubesc?

- Te iubesc!

- Te iubesc?

Oare eu, cea care iti striga cu atata putere vorbele astea, nu imi pun aceeasi intrebare?

Dupa atatia ani in care ti-am suportat sforaitul la orele la care imi doream sa vorbim, programele infecte la care te uiti la televizor si pijamaua rupta, oare mai pot spune cu voce sigura ca te iubesc?

Spune-mi tu daca dragostea exista cu adevarat. Cand esti tanara, crezi orice. Te iubesc infinit de mult. Minti. Eu nu mint. Toti mint. Eu nu sunt toti...

In dragoste, toata lumea minte. Fiecare joaca un rol, invarte de ruleta si spera sa fie el cel care trage premiul cel mare. Numai ca putini dintre noi castiga cu adevarat, cei care nu spera, cei care nu au vise pe care celalalt sa poata calca.

La Motoare, in seara asta. Toata polologhia de mai sus a fost determinata de "Te iubesc! Te iubesc?", piesa celor de la compania independenta de teatru D'Aya. Lume multa, bancute incomode, prieteni buni. Crini debitand chestii. Baietii cam departe de noi, asa ca n-am auzit comentariile pe care sunt sigura ca le-au facut in timpul piesei.

Noi ne-am cam regasit pe-acolo. Noi, femeile isterice. L-am regasit si pe Alex in replica "jos textila!". Si pe ala micu in "vreau sa dorm".

"Ma mai iubesti?" Cateva luni bune inainte de Rio l-am frecat la cap pe Ri cu intrebarea asta =))). Ce vremuri... tineretile trecute.

De mult n-am mai ras atat de tare. Ma durea burta si imi dadeau lacrimile, incepusem sa ma gandesc ca daca nu se opreste tipul din dansat, o sa ma sufoc. Tipul = George Corodeanu; n-am retinut numele personajului. Dadea din fund demential. Tre' sa luati lectii, guys!

Daca n-ati vazut piesa, go! E geniala. Nu feminista, ci realista; despre o stare de lucruri pe care am inceput s-o accept din ce in ce mai mult in ultimele luni. Trista prin faptul ca te face sa-ti pui intrebarea daca dragostea exista cu adevarat. Si fun. Cat esti acolo, razi de te tavalesti pe jos. Cand ajungi acasa, reality kicks in...

Ce am invatat din piesa?

Femeile sunt nebune. nebune. nebune rau de tot. Si nu stiu ce vor cu adevarat.

Barbatii spun orice la inceput.

"Fericirea este..când e bine...şi nu ne certăm...şi dormim..."

Daca barbatul crede ca a castigat o disputa, victoria e doar in mintea lui!

Si schimbul de replici cu care am ramas, pentru ca l-am tot auzit de la cei doi mandri insotitori:

- Esti nebuna!

- Atat ai sa-mi spui?

- Nu! Si ma-ta!

Frustrari de luni

Ma omoara o masea de minte de vreo 2 saptamani. Tipa de la stomato de la CMU e foarte draguta, si vrea cu orice pret sa mi-o salveze, numai ca de fiecare data imi ia cate 3o de lei. Probabil ca ieseam mai ieftin daca mi-o scotea, mai ales ca nu prea mai folosesc la nimic molarii de minte... Abia astept sa ajung la Piatra sa-mi faca tata dintii...

Cu ocazia vizitei la domnisoara, m-am trezit de dimineata. Sunt grumpy cand ma trezesc de dimineata, mai ales ca n-am putut sa beau nici cafea vreo ora dupa ce mi-a pus maglavaisul ala.

Astia de la IT ne-au taiat Feisbucul. Era singura distractie pe care o mai aveam, si damn, singurul chat care mai mergea in firma. Acuma iar nu pot sa mai comunic cu oamenii normali care nu ajung acasa la 10 noaptea, cand nu mai e nimeni pe mess. M-am suparat definitiv pe Dinu.

Google nu vrea deloc sa-mi indexeze blogul celalalt. M-am chinuit tot weekendul sa editez sablonul HTML, sa includ tagurile de le dadeau aia pe Webmaster tools, si degeaba. Le mai dau o saptamana, dupa care ma supar de tot.

Astia de la UPS au bagat iar license agreement pe site, si SLAul se duce usor-usor dracului, ca se panicheaza toti tampitii ca de ce trebuie ei sa accepte din nou contractul, ca ce e nou, ca ei nu au voie sa accepte contracte si ca de ce nu pot folosi pagina daca nu dau "accept"... tipic pentru prima zi de updates, ar fi trebuit sa ma obisnuiesc de atatia ani, dar tot imi fac draci. Noroc ca nu mai lucrez pe telefoane.

Daca ma plictisesc foarte tare, o sa scriu despre filmele pe care le-am vazut ieri. Pana se hotarasc astia sa ma bage in seama, apreciez traficul prietenilor :)))).

Intre timp, astept sa treaca saptamana asta mai repede, si sa plecam la Gura Portitei. Evident, asta daca voi putea fugi de la munca vineri la doi (nu doua, ca am stat mult cu Lala si Crina joi, si am ramas cu doi, ca la Sibiu).

Sper ca voi ati inceput saptamana mai bine.

Despre filme

Inca nu m-am lamurit de ce, poate de plictiseala, poate pentru ca mi-am terminat toate serialele sau ca sa nu stric impresia extraordinara pe care mi-a facut-o Ice Age 3, pe care abia ce-l vazusem cu fetele, am dat drumul in seara asta la un film care, dupa titlu, promitea un fel de X-Men (I’m a sucker for mutants…). Filmul se cheama "Mutant Chronicles".

Nu-l recomand nici macar barbatilor; scenele de actiune sunt slabute, efectele speciale se rezuma la cateva incendii mici, cele doua femei nu sunt foarte bune, si mor ca idioatele la un moment dat, mutantii nu au absolut nici o putere extraordinara in afara de faptul ca mor (oarecum) greu, iar sfarsitul e previzibil. La finalul celor 90 de minute, am ramas cu doua scene… cea in care ea (una din ele), care nu mai scosese un cuvant de foarte multi ani, ii striga lui, eroul in distress, sa fie atent, si finalul, in care Captain America, dupa ce a salvat lumea de la distrugere, fumeaza tacticos o tigara, desi zace intr-o balta de sange (cam prea Bruce Willis in "Die Hard"). Nu cred ca trebuie sa mai spun ca acest filmulet a disparut in secunda doi de pe hard…

Experienta nemaipomenita cu acest film mi-a adus aminte de ce urasc peliculele in care toata lumea vorbeste engleza, toate numerele de telefon incep cu 555 si eroul se lupta cu toti monstrii pamantului si evident castiga. Le am si eu pe ale mele, din pacate, si ma uit la comedioare romantice si la blockbusters, dar gusturile mele in materie de cinematografie se indreapta inspre cu totul alta zona geografica decat Hollywood. Nu prea conteaza care zona geografica, atata timp cat evit fílmele americane.

Nu sunt neaparat impotriva a tot ce se creeaza la Hollywood. Sunt zeci de filme extraordinare care ies din tiparele pe care le promoveaza societatea actuala. Dar atunci cand vreau sa vad un film bun, din care sa raman cu ceva, aleg intotdeauna Europa sau Asia.

Am observat ca in Romania cultura cinematografica este destul de limitata. La televizor vad aceleasi filme, de cele mai multe ori de actiune, pe care taicameu le defineste ca “la zece minute dupa ce s-au terminat, nu-ti mai aduci aminte despre ce era vorba”. De aia am si renuntat sa mai deschid televizorul, iar cand o fac nu trec mai departe de canalul 0, unde am AXN-ul. La cinema apar mult prea putine filme, mall-urile se intrec in a baga in program peliculele la care se face reclama, si foarte rar se strecoara cate un film de arta; nici nu mai vorbesc de restul cinematografelor. Am ramas uimita cand am vazut “La science des reves” la Studio, si “El camino de los ingleses” intr-unul din mall-uri (parca Plaza). (Ca o mica paranteza, evident ca “El camino” n-am avut cum sa-l savurez cum merita, pentru ca l-am vazut cu un destept care un reuseste sa gandeasca mai departe de Terminator.)

In incercarea de a populariza filmul off-Hollywood, m-am lovit deseori de replici de genul,… “nu e in engleza” sau “ah, film frantuzesc, ce plictisitor”… Poate ca pentru majoritatea, e plictisitor daca nu se impusca nimeni pe strada, dar pe mine sunt foarte putine filme care sa ma tina nemiscata in scaun pana la sfarsit, si de cele mai multe ori nu sunt in engleza.

Trebuie sa marturisesc totusi ca cineva m-a determinat s-o iau pe acest drum, pentru ca am avut si eu perioada de “nu e in engleza”. Desi nu a stat in viata mea foarte mult timp, m-a facut sa vreau sa dansez, si mi-a pus “O homem que copiava” (ironic cum nu a fost Ri cel care sa ma introduca in cinematografia braziliana), si pentru ambele lucruri ii voi ramane mereu datoare.

Ma gandeam ca, din cand in cand, sa scriu despre filme prea putin popularizate la noi, poate imi determin macar prietenii sa vada cate ceva mai altfel. Chiar daca se gasesc mai greu, puteti fi siguri ca toate filmele despre care voi scrie sunt in colectia mea.

As fi vrut sa incep din seara asta, dar m-am lungit mai mult decat imi propusesem, si de la un review al unui minunat film sud coreean am ajuns la un mini protest, asa ca ramane pe alta data.

O sa inchei totusi cu o recomandare, fara alte detalii, chiar daca iese din categoria peliculelor despre care vorbeam... Ice Age 3. E un "must see".

Zona de confort

Se vorbeste mult despre aceasta stare de lucruri pe bloguri, in carti de business, in reviste de femei. Recomandarea generala este ca trebuie sa iesi din aceasta zona daca vrei sa te dezvolti, sa evoluezi intr-o anumita directie.

Multi dintre noi isi creeaza, voit sau nu, zone de confort in majoritatea sectoarelor vietii, fie ca acestea se regasesc acasa, in relatia cu persoana iubita sau la job. O zona de confort este acea stare care iti permite sa fii relaxat, sa nu iti faci prea multe probleme pentru ce va fi maine. La prima vedere, ar fi doar avantaje – este un loc familiar, in care nimic nu te ameninta; iti aduce acea mult dorita siguranta, spre care aspiram cu totii. Dezavantaje – oarecum putine, iar pentru omul comod din fire, acestea sunt de multe ori nerelevante: diversitate, noutate, sentimentul ca nu stai niciodata pe loc.

Sa te afli intr-o zona de confort poate fi avantajos pentru o perioada scurta de timp. Sentimentul de siguranta pe care ti-l da poate fi benefic intre doua perioade agitate. Si totusi, esti limitat de faptul ca nu te dezvolti in nici o directie, nu ai satisfactia ca ai ajuns la un rezultat riscand, nu inveti nimic nou; iar de aici pleaca, de cele mai multe ori, frustrarile.

Mi-am pus deseori intrebarea, ce trebuie sa fac pentru a iesi din zona de confort. M-am aflat acolo deseori de-a lungul vietii, dar parca in ultimii ani din ce in ce mai mult. Am senzatia ca, pe masura ce trece timpul, devin din ce in ce mai comoda, din ce in ce mai prinsa in tabieturile mele. M-am mandrit mereu cu faptul ca ma plictisesc repede chiar si de lucrurile care imi plac. Poate pentru unii nu e un motiv de lauda, insa mereu am crezut ca plictiseala ma va impinge sa lucrez cu mine, sa ma dezvolt, sa ma ridic. Imi aduc aminte de clasa a opta, cand aveam cel mai dragut prieten posibil; tineam mult la el, si culmea, in afara profei mele de romana, toata lumea credea ca ne potrivim. Dupa 6 luni, am ajuns la concluzia ca faceam mereu acelasi lucruri, ca nu mai putea exista nimic nou. Evident – imatura – in loc sa incerc sa schimb ceva, i-am zis ca m-am plictisit si ca nu mai vreau sa mai fim impreuna.

Candva in timpul facultatii insa, mi-a pierit curajul si n-am mai facut gesturi atat de drastice ca sa ies din starea de “life is pink and fuzzy”. Insa mereu am actionat in directia buna, aceea de a evolua ca persoana, mai curand decat a face ceea ce e corect. Cand am simtit ca ma plafonez in relatia cu Mihai, am plecat in Spania. Cand am terminat facultatea, am riscat si am ramas in Bucuresti, desi totul in mine ma indemna sa ma intorc acasa. Cand munca nu mi-a mai adus satisfactia ca sunt pe picioarele mele, m-am apucat de dansuri. Singurul lucru de care m-am plictisit foarte repede, dar asupra caruia nu am actionat direct, a fost Ionut; asta probabil pentru ca, dupa o anumita varsta, invariabil, cauti siguranta in relatia de cuplu, si am crezut ca el o sa mi-o asigure.

Am atins subiectul asta pentru ca de aproape doi ani sunt intr-o zona de confort in ceea ce priveste munca. OK, poate nu chiar de doi ani, pentru ca primele luni au fost cele in care am invatat ce si cum; dar in ultima perioada, am fost groaznic de relaxata in job. N-am mai invatat nimic nou de vreun an, si singurele lucruri care m-au mai scos din rutina zilnica (desi pentru foarte scurt timp) au fost trainingul cu agentii din Sibiu si auditul intern. De mult timp zic ca trebuie sa fac ceva nou, si totusi comoditatea m-a facut sa ma sabotez, refuzand periodic oferte de joburi. A fost nevoie de un sut in partea cea mai dureroasa a corpului ca sa ies din starea asta. La fel ca si in ultima relatie pe care am avut-o, evenimente exterioare mie au determinat evadarea din confort zone.

Nu stiu care e cea mai buna metoda de a evada. Poate ca trebuie sa te trezesti intr-o dimineata si sa spui, de azi fac asta. Poate ca trebuie sa incepi ceva nou, care sa-ti aduca satisfactii. Poate ca trebuie sa rupi legatura cu trecutul. Sa te arunci cu coarda elastica, sa saruti un necunoscut intr-un club, sa-ti dai demisia, sa inveti finlandeza. O schimbare pe unul din planuri determina de multe ori o schimbare de atitudine si pe celelalte.

Mai am o singura zona de confort. Intre 8 jumate si 2 noaptea. E data de canapea si serialele mele preferate (zilele astea, Gilmore Girls). Planul e sa ma apuc de repetat spaniola si portugheza, pentru ca de cand nu mai vorbesc zilnic cu clientii, au cam ruginit. Daca reusesc sa ma desprind de canapea, dau de baut.