Já estou melhor, obrigada

Lisboa, pertinho da estação de metro Baixa-Chiado. Imagino uma menina sair de um mau tempo e estar agradecida aos amigos dela. Tem muito mistério esta frase escrita em azulejos nessa parede tão chata. Não consegui encontrar se tem algum significado especial mas, como sempre, a minha imaginação voa... Esta frase, escrita assim dessa maneira e nesse lugar, traz-me lembranças de coisas que achei perdidas nas sombras do passado. Claro, estava depois de um dia, um maravilhoso, ainda cansativo dia em Porto, onde, você já sabe, passei os melhores dias da minha vida.

E digo eu também, com certeza, já estou melhor. Obrigada.

Não tem nada que ver com você e tem tudo que ver com você. Estranho, né? Pois não...

Na verdade, não tem nada que ver com você porque já faz muito tempo que não está na minha vida. Não fisicamente e, para todo o mundo, só isso tem importância. Não vou falar aqui do que está por dentro de mim, isso não se vê e, além de escrever de vez em quando algumas bobagens neste blog, não deixo transpirar nada lá fora.

Mas tem tudo que ver com você porque, duma forma, o dia passado em Porto traz-me tantas lembranças, que achei que vou afogar de novo nesse oceano de melancolia onde passei tanto tempo nos últimos anos. Mas não. Foi... incrível, foi como se voltasse noutro tempo, um tempo de paz e felicidade. E, ainda já saber que estava bem, foi como uma confirmação que sim, agora estou pronta para ir adiante sem nostalgias inúteis, saber mesmo que jamais vou amar dessa forma, mais feliz que pelo menos amei com tanta paixão. E contente que posso sentir afeição por ele.

Já estou melhor, obrigada.

Porto, meu amor. Então e agora (Then and Now)

Boxtel

Boxtel-ul miroase a iarbă și a flori. Fiecare casă are gazon tăiat frumos, gard viu și trandafiri cărora le cam trece vremea. Și aproape fiecare casă are steaguri portocalii. Olanda trăiește intens mondialul.

Nu cred că există liniște mai adâncă decât aici... în comparație, Piatra aduce a metropolă aglomerată. La șase seara, totul se închide, cu excepția câtorva terase nepopulate. Lumea s-a retras acasă. 

Pe străzi, toți merg pe biciclete. În timpul zilei, normal, pentru că la ora asta, la care mă plimb eu pentru a mai scăpa de stresul de peste zi și de gândurile negre, abia de se mai zăresc câteva persoane.

Eu sunt singura care se plimbă pe jos. Și sunt singura pe tocuri. Chiar dacă n-aș avea camera în mână pentru a face poze, tot și-ar da seama toți că nu e locul meu aici.

Toată lumea se salută pe stradă. Chiar și pe mine mă salută. Zâmbesc, dar mă simt incomod. Sunt poluată de aglomerația Bucureștiului și nu mai pot aprecia acest colț de liniște, atât de pitoresc.

Eram aproape de o trecere de pietoni, dar nu chiar foarte aproape, mergând mai încet decât un melc, savurând acest loc cu toți porii. Mașina care vine se oprește să mă lase să trec, deși, la mersul meu, aș mai fi făcut două minute până la zebră. Ireal.

Mă întorc la hotel în jur de 8 jumate, după ce am dat turul orășelului în vreo oră. Deja nu mai e nimeni pe stradă și mă simt stingheră. Gândul că, după asta, urmează agitația Lisabonei mă mai încălzește.

Îmi pare rău că nu sunt cu tine.

poza © 2010 moonlight

And Just How True Is That...?

Sursa

În altă ordine de idei, două săptămâni de acum încolo voi fi pe drumuri. În Olanda cu munca până joi seară, de vinerea cealaltă o săptămână  la Lisabona cu nişte oameni tare dragi sufletului meu. Frumos de tot.

Aventuri cu cefereul

Ce te faci când mai ai fix 120 de lei până la salariu? Păi logic, te plimbi cu trenul... Apucasem să promit că mă duc la Piatra weekend-ul care tocmai a trecut şi un inconvenient atât de mic nu ar fi putut să se transforme într-un refuz, având în vedere că îmi ajungeau de tren dus-întors (fix la fix), iar acolo nu e ca şi cum nu ar fi avut cine să mă hrănească... drept urmare am petrecut două zile relativ frumoase, pline de tandreţe şi de voie bună, întreţinută fiind de domnul bugetar, care şi-a asumat cu stoicism rolul de suga' daddy. Pe şest, că ai mei încă nu ştiu că am fost acasă.

Frumos la Piatra, soarele pe care l-am adus de la capitală a ţinut tot weekend-ul (foarte frrrrrrig în schimb noaptea), văzut pădure, ştrand, interiorul unor pahare cu Becks Lemon, "Prince of Persia" şi-nceputul de la "Wolfman", că cineva, nu spui cine, sforăia de zor după 15 minute şi m-am conformat la programul de somnic al gazdei mele. Frumos, cum zisăi. Ne-am respectat şi promisiunea de a nu ne juca la HouseMunt în acest sfârşit de săptămână, deci  (aproape) totul roz.

Dar cum amintirile cele mai frumoase izvorăsc din momente groaznice, a venit ora plecării spre Bucale (trist de tot, din ce în ce mai trist) şi zice domnul... hai să te duc în Roman, că e acelaşi tren şi facem mai puţin până acolo.  Plus că tre' să ajungi devreme în Bucureşti, să apuci să te duci la muncă la o oră normală. M-am convins eu că nu voia să scape de mine mai devreme, a împrumutat maşina de la drăguţa lui surioară şi dă-i... Drum de 45 de km pe care l-a făcut în exact atâta timp cât i-a luat şi rapidului să plece din gară... următorul tren, un nenorocit de accelerat care pleca la 2. Eh, ghinion, mi-am luat totuşi belet, că trebuia dom'ne să ajung freş la muncă la Republica azi de dimineaţă. Stat o oră în maşină în faţa gării, jucat jocuri pe gipies şi citit poveşti de noapte bună, luat iar bagaj din maşină, aşteptat pe peron o grămadă, până când un ameţit de announcer zice că trenul accelerat bla bla bla va avea întârziere... aici ne-am pierdut, că sonorizarea gării din Roman combinată cu somnul lui nenea au scos un două/nouăzeci de minute din care n-am înţeles nimic. Dar am vrut să înţelegem 20, drept urmare am mai stat vreo trei sferturi de oră în frig, eu bombănind "du-te acasă, că nu vreau să pierzi toată noaptea", el "nu, că nu te las singură", eu îngheţând chiar şi în braţele lui, el fumând ţigară de la ţigară...

Şi pe la un trei îi vine lui ideea genială... auzi, da' nu mai bine ne întoarcem noi în Piatra şi prinzi trenul de 4? Că e intercity, are şi prize, stai mai comod... eu nu şi nu, că ultimii bani îi dădusem, evident, pe beletul de la acţeleratul cu întârzierea, el hai că-ţi dau eu numai hai odată că m-am plictisit să aştept... Am cedat farmecului său dar mai ales frigului care-mi pătrunsese până la sufleţel şi hai înapoi la Piatra (nu mai contează că puteam să iau direct trenul ăla de 4 din start şi mai şi dormeam puţin înainte, el nici nu mai trebuia să împrumute maşina soră-sii şi tot aşa...). Ce-a urmat a fost o cursă nebunească la 90-120 la oră de la Roman la Piatra (noroc de drumul bun), timp în care s-a mai şi oprit la bancomat, finalizată cu ajungerea triumfală în gara din Piatra, din nou, fix la fix, adică cât să-mi iau belet, să mă sui în tren cu băiatul după mine şi să plece trenul - cu el înăuntru. Mă rog, aproape. 

S-a terminat, ziceţi voi? Ei aş... vagonul în care aveam eu loc era defect - nu căldură, nu lumină, nu nimic, drept urmare m-am aciuat pe unde am putut până la Bacău, când s-a rezolvat defecţiunea şi am putut sta pe locul meu... nu mai contează că era un frig de crăpau pietrele şi eu ca de la Bucale, în fustiţă şi săndăluţe; am fuflat în pernă, mi-am aşezat-o după cap şi am dormit în cel mai nesimţit mod posibil până la 10 fără ceva.

Evident, am ajuns la muncă la doişpe, de unde scriu şi acum aceste gânduri mirobolante ce merită aşternute pentru posteritate, ca să nu uităm cum au fost începuturile şi prin ce a trebuit să trec pentru două zile în braţele lui. Cred totuşi că îmi bag şi anume picioarele şi o tai acasă, pentru că mi se închid ochii pe tastatură şi oricum nu mai fac nimic de vreo 2 ore bune în afară de să suflu trompeta.

Inter Campioni al cubo... şi alte lucruri bune

Lucrurile bune, ca şi cele rele, de altfel, vin deodată. Îmi place să cred asta mai degrabă decât să cred că ultimele luni au fost doar o serie de coincidenţe cosmice care m-au prins la mijloc. Cu mâna pe inimă pot să spun că, după multă vreme, sunt... aproape fericită. Nu complet, desigur, pentru că personalitatea cu care m-a înzestrat mama natură nu mă lasă să mă abandonez cu totul în această stare de bine, dar sunt acolo. 

El îmi umple viaţa într-un mod interesant. De cele mai multe ori plăcut, o combinaţie de maturitate care îmi linişteşte impulsurile de cornută şi de inocenţă pe care credeam că orice persoană trecută de o anumită vârstă a pierdut-o. Câteodată frustrant, pentru că nu sunt o persoană răbdătoare, iar relaţia noastră progresează cu o lentoare demnă de cele mai lungi ritualuri de curtare ale secolului al XVII-lea. Dar deocamdată intrigant, pentru că reuşeşte, ca nimeni altul până acum, să mă ţină în suspans, să se deschidă încet, să mă lase să aflu doar atât cât e nevoie pentru a mă face să vreau să-l cunosc mai bine, să vină cu câte o chestiuţă absolut romantică - el, neromanticul prin definiţie - atunci când cred că m-am plictisit, să mă accepte aşa cum sunt, deşi îl sperii de multe ori cu latura mea pasională, să-mi calmeze - de cele mai multe ori - spiritul înflăcărat. E prematur să ştiu ce va fi, nu mai sunt aceeaşi persoană din urmă cu trei ani, când încă credeam că tot ce zboară se mănâncă, dar iau lucrurile aşa cum vin, fără să mai simt deasupra capului recea ameninţare a gândului că voi îmbătrâni într-o casă plină de pisici, şi mă bucur de fiecare moment aşa cum ar fi trebuit să o fac când eram mai necoaptă.

O întoarcere interesantă de situaţie se întâmplă şi pe partea profesională, acolo unde, de la 1 iunie, voi zice bye-bye operaţionalului şi voi începe o călătorie care se preconizează extrem de interesantă - un job care va cumula exact lucrurile care îmi plac fără dezavantajul de a mai avea oameni pe mână - calitate, process improvement, implicare mai mare în relaţia cu clientul, responsabilitatea de a ridica un proiect la standarde înalte, o mai mare libertate de mişcare şi de decizie - eu singurică, fără aripa protectoare a şefilor. Va fi interesant, foarte interesant, o ocazie la care nu mă mai aşteptam după atâţia ani de "cules bumbac" pe plantaţia TTului, dar care - iată - mă ţine în firma care m-a crescut şi îmi consolidează încrederea că munca şi talentul nu rămân neobservate.

Şi ca o încheiere apoteotică a acestui început de perioadă roz-roz, Inter a câştigat tot ce se putea câştiga anul acesta - Cupa Italiei, Il Scudetto şi Champions' League, o tripletă de vis la care nu m-aş fi aşteptat niciodată, după 16 ani în care am fost suporter înfocat al acestei echipe neconvenţionale, rebele, al cărei farmec era că nu câştiga niciodată nimic. Nici acum nu-l suport pe Mourinho, deşi, probabil, meritul cel mai mare e al lui, dar mă bucur pentru Moratti şi pentru Javier Zanetti, doi oameni foarte mari, care au construit această echipă de vis ce reuşeşte să-mi dea emoţii puternice. Şi uite aşa pornisem să scriu un articol doar despre Pazza Inter şi mi-am povestit iar jumătate de viaţă - nedrept faţă de Milito & co, aceşti nebuni frumoşi ai Italiei despre care nimeni nu credea că vor fi capabili să treacă de Chelsea, Barcelona şi Bayern, dar mă revanşez cu filmuleţul premierii, comentat de nimeni altul decât Roberto Scarpini, vocea Inter Channel, cel care îmi aduce, pe calea undelor, meciurile echipei mele favorite atunci când televiziunile nu le transmit. Pentru mine, emoţionant până la lacrimi...

Unu Mai Muncitoresc

În comuna Măgurele din judeţul Prahova, există coşuri de gunoi din 3 în 3 metri. Separate pentru hârtie, plastic şi sticlă. Pline - toate - de ambalaje sclipicioase de snacks. Tot e bine că măcar nu sunt aruncate pe lângă coş.

Homorâciu. Malu-Vânăt. Frumos drumul spre Braşov prin Cheia. Am văzut o casă care avea la etaj o uşă ce dădea direct în curte. Nu într-un balcon. E perfect pentru când te grăbeşti. Mai ales pentru când te grăbeşti să o tai din lumea asta.

Braşovul are zonă metropolitană. În care intră şi Săcele. Pe plăcuţă scrie şi în ungară. În oraş am văzut doar ţigani...

Românii încă mai ies la "iarbă verde" pe marginea şoselelor. Presupun că grătarul cu gust de praf şi miros de benzină şi balegă e cea mai delicioasă mâncare de 1 mai.

Jilavele Fierbinţi. Pe principiul "băi, aici e cald şi umed".

Vreau doi băieţi care să-şi scoată geaca. Şi tricourile. Şi pantalonii. Şi apoi să alerge de nebuni în jurul unor steaguri, legaţi la ochi. Costineeeeştiii, gălăgieee!!!

... şase fete şi un băiat într-o excursie de vis, pentru care ne-am hotărât vineri noapte după nişte whiskey şi un concert Publika. Nu mai ştiu cât şi de ce am râs, dar am făcut-o aproape nonstop. Vrăjitoare cu ochi albaştri. Palică şi nachos din partea casei. Două fete pe sub masă. Im...placa...bila Cristina. Lalele, lalele... Şi rapiţă. Şi o tanti care cânta cu foarte mult patos "Sunt vagabondul vieţii meeeeeleeee...!".

Din puţul gândirii... "fă-o dintr-o parte", "nenea, nenea, unde e pensiunea... staţi că am uitat numele", "în 100 de metri intraţi în sensul giratoriu şi ieşiţi pe la a treia ieşire", "aici e cald şi umed", "bleah, dulciuri", "da' nu ne-am pupat deja?"

Şi n-am băut (mai) deloc. Da' mima clar nu merge fără puţin alcool :))

Poza © 2010 Crisu ... Citatele tot cu © 2010 de la Crisu, Dragoş, gipiesa lu' Dragoş, Vero şi Claudia

Como agua para chocolate

"En la gota de rocío brilla el sol
la gota de rocío se seca
en mis ojos, los míos, brillas tú
yo, yo vivo..."
(poema otomí)

"... si bien todos nacemos con una caja de cerillos en nuestro interior, no los podemos encender solos, necesitamos, como en el experimento, oxígeno y la ayuda de una vela. Sólo que en este caso el oxígeno tiene que provenir, por ejemplo, del aliento de la persona amada; la vela puede ser qualquier tipo de alimento, música, caricia, palabra o sonido que haga disparar el detonador y así encender uno de los cerillor. Por un momento nos sentiremos deslumbrados por una intensa emoción. Se producirá en nuestro interior un agradable calor que irá desapareciendo poco a poco conforme pase el tiempo, hasta que venga una nueva explosión a reavivarlo. Cada persona tiene que descubrir cuáles son sus detonadores para poder vivir, pues la conbustión que se produce al encender uno de ellos es lo que nutre de energía el alma. En otras palabras, esta combustión es su alimento. Si uno no descubre a tiempo cuáles son sus propios detonadores, la caja de cerillos se humedece y ya nunca podremos encender un solo fósforo.

Si eso llega a pasar el alma huye de nuestro cuerpo, camina errante por las tinieblas más profundas tratando vanamente de encontrar alimento por sí misma, ignorante de que sólo el cuerpo que ha dejado inerme, lleno de frío, es el único que podría dárselo.

Claro que también hay que poner mucho cuidado en ir encendiendo los cerillos uno a uno. Porque si por una emoción muy fuerte se llegan a encender todos de un solo golpe producen un resplandor tan fuerte que ilumina más allá de lo que podemos ver normalmente y entonces ante nuestros ojos aparece un túnel esplendoroso que nos muestra el camino que olvidamos al momento de nacer y que nos llama a reencontrar nuestro perdido origen divino. El alma desea reintegrarse al lugar de donde proviene, dejando al cuerpo inerte..."

Ultima mea noapte şi ziua de azi. Bad day for a Friday

Te aştept

Cum se face că ne plângem constant că trece timpul mult prea repede pentru toate lucrurile pe care vrem să le facem în viaţă, dar atunci când trebuie să se întâmple ceva mult aşteptat, vrem ca zilele să zboare?

Aşa şi eu săptămâna asta...