Cri-cri-cri, toamnă gri...

Anul începuse minunat. Mă refăceam cu spor după operația de apendicită (oh yeah, am făcut-o și pe asta, deși ziceam că eu-s batman și nu am cum să pățăsc așa ceva), ne hotărâsem noi să procreem, mă ceruse (oarecum), ne făceam planuri de apartament. Mai apoi a venit inelul, am stabilit data, am devenit proprietari. Toate bune și frumoase. Trebuia să fie cel mai cel an din viața mea, și damn, cum se potrivise minunat cu anul în care făceam 30, fix ca să n-am motive să mă plâng că făceam 30.

Oh well...

Uhm... dap

Mă plâng

E începutul lui octombrie și eu deja sunt cu dres de iarnă pe mine. Eu, cea care nu punea dres de nici un fel până spre noiembrie așa. Urăsc să mă îmbrac cu multe haine. Vreau înapoi la fustele mele de vară, la rochii, la cămăși fără pulover pe deasupra.

Eu sunt aia care nu crede că fiecare anotimp este frumos. Iarna e oribilă de-a dreptul, o adevărată Baba-Cloanța. Nu mă încântă prima zăpadă decât cel mult de la adăpostul casei mele călduroase (though, god knows cât de călduros va fi apartamentul ăsta nou...), cu o cană de ceai cu scorțișoară în mână. Și să nu dureze mai mult de câteva ore. Nu mă încântă nici Crăciunul, o sărbătoare pe care am ajuns s-o urăsc după ce a murit mama.