Am avut un weekend nasol din toate punctele de vedere. Unul din ăla în care parcă nimic nu a mers bine. Cu nopți nedormite, revizuit lucruri și relații, plus un eveniment de nedorit în viața oricărui om, despre care nu o să vorbesc, că nu a fost al meu, dar pe care l-am trăit acut prin prisma evenimentelor din trecutul propriu.
Ideea e că am ajuns la punctul la care logodna noastră nu mai e o certitudine și asta doare. Doare pentru că am investit imens în relația asta și în omul de lângă mine, lucruri care de multe ori nu s-au văzut pentru că... well, nu prea mai contează de ce. Ce e mai stupid este că motivul din care ne-am certat este exterior relației noastre, un element care nu ar trebui să fie implicat în nici un fel, și cu toate astea forțe care nu ar trebui să aibă nimic de spus în ceea ce ne privește exclusiv pe noi doi își bagă antenuțele.
M-am simțit ca într-o comedie proastă. Totul se întâmpla parcă în jurul meu și priveam ca un spectator uluit de suprarealismul evenimentelor. Lucrurile pe care le-am spus au fost interpretate în cel mai tragic mod posibil de o persoană de la care mă așteptam la mult mai multă maturitate. O persoană care, atunci când vine vorba de familia lui, nu reușește deloc să vadă lucrurile în mod obiectiv.
Bineînțeles, eu sunt de vină. Sunt de vină pentru că am acceptat din start o situație cu care nu m-am simțit confortabil și care s-a prelungit în mod inexplicabil, în ciuda asigurărilor că durează „doar până când (insert ce variantă vreți)”. Eu sunt de vină că nu accept să „cresc” un om care are o vârstă la care eu (și El, de altfel) ne descurcam singuri, fără ajutorul părinților, de vreo 3 ani așa. Eu sunt de vină că nu tratez ca pe un musafir pe un om care nu a fost niciodată musafir, dar care se așteaptă să-i fie oferite chestii ca și cum ar fi. Eu sunt de vină că nu vreau să adopt un om care a fost deja screwed up de ai lui, în loc să screw up my own kid, un om față de care nu am absolut nici un fel de obligație, că nu el m-a sărutat în club acum un an de zile.
Sunt lost. Încerc să fac lucrurile în așa fel încât să fie bine pentru toată lumea, eventual și fără să mă las călcată în picioare. E greu, am orgoliu, e al meu și nu vreau să renunț cu totul la el. E greu și pentru că lucrurile au fost excelente cât am fost doar noi doi, dar el nu vrea să accepte faptul că prezența unei a treia persoane în casa noastră, persoană care în mod normal nu ar trebui să se afle acolo, ne-a dat peste cap viața. Că ne-a (cel puțin, mi-a) limitat libertatea, a început să intervină, poate fără să vrea, dar dureros de vizibil, în timpul petrecut în doi, că nu mai discutăm ca înainte, pentru că nu mai simte nevoia să vorbească cu mine, de când e frate-su la noi. Că eu nu pot să mai spun ce vreau, să mai fac ce vreau, să încerc să construiesc o viață de cuplu armonioasă pentru că... well, trăim într-un threesome, nu într-un cuplu.
Mai nașpa e că toată lumea (excluzând familia lui, of course) îi spune chestiile astea, dar el nu vrea să vadă realitatea, i-e frică să nu rupă legăturile cu familia lui, de parcă dacă nu trăiește în aceeași casă cu ei înseamnă că rupe legăturile. Are un instinct lăudabil de a-și proteja fratele, dar îl duce la extrem, astfel încât cel mic (vorba vine) nu va putea niciodată să se descurce singur, pentru că nu e lăsat, iar el va ajunge, dacă continuă în ritmul ăsta, la realizarea că nu și-a trăit viața lui, ci pe a fratelui, și vor începe reproșuri stupide de genul „m-am sacrificat pentru tine”. Dar n-ai cu cine să vorbești. Și eu trebuie să renunț la a mai fi vocea rațiunii, să-l las să-și distrugă viața (și pe a fratelui său) pentru că altfel sunt nașpa și dacă zic ceva, asta înseamnă că nu-mi place de familia lui. Concluzie care nu poate fi mai greșită, îmi place familia lui, dar așa cum îmi place și a mea - în doze mici, pentru că altfel ajung să intervină în lucruri în care nu au nici un drept să intervină.
Rant over. Trebuie să mă concentrez pe a reconstrui armonia din casă, fără să-mi pierd identitatea. Va fi mult de muncă, cu mine și cu el.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu