Are băiatul ăsta al meu un talent câteodată de a spune niște chestii care mă fac să mă simt ca și cum m-ar fi călcat trenul. Durerea este, efectiv, fizică. Iar faptul că refuză cu încăpățânare să comunice cu mine în timp real mă derutează cu totul.
Motivele pentru care nu comunică sunt atât de stupide încât nici nu ar merita comentate. „Ca să te protejez”. Seriously? Suntem într-o relație în care se presupune că împărțim mai mult decât un dormitor și cheltuielie casei. Deschide naibii gura și spune ce vrei, ce simți, ce gândești, ce faci! „Așa sunt eu, nu-mi place să vorbesc”. Well, honey, go see a shrink, că ce faci tu nu e normal. Și apoi îmi spune că el știe mai bine decât mine ce înseamnă să fii într-o relație, că a stat nu știu câți ani cu nu știu cine. Who the fuck cares? Să fii într-o relație nu înseamnă doar să trăiești în aceeași casă cu cineva și să îți schimbi statusul pe Facebook, ci să împarți viața ta cu a celui de lângă tine. Iar asta presupune - guess what! - să comunici! Să vorbești despre chestiile mărunte, dar și despre cele importante, mai ales despre cele importante. Că o relație nu se construiește numai povestind ce ai mâncat la prânz.
Vrea să așteptăm un an, să amânăm nunta, pentru a fi siguri că nu facem o greșeală. Partea mai funny este că nu am crezut nici un minut, din momentul în care „m-a cerut”, că o să se finalizeze cumva asta. Pentru că el a mai fost logodit de două ori și de fiecare dată a renunțat. Din diverse motive care apparently erau vina ei, dar mă întreb eu, oare nu a manipulat lucrurile în așa fel încât să poată ieși basma curată fără să fie efectiv vina lui? Pentru că mie mi-a făcut niște faze nasoale care m-au făcut să-mi cam pierd încrederea în el și tare cred eu că au fost intenționate. Cred că îi place să se recomande ca „logodnicul”, dar se sperie când se apropie ziua și caută motive să se scoată, drept urmare se comportă în așa fel încât să încep eu cearta, consecința fiind că eu sunt aia bitchy care nu face compromisuri (seriously???), iar el iese mirosind a trandafiri.
Whatever. Amânăm. Voi fi deprimată o perioadă, dar asta e, o să-mi treacă. Nu știu ce înseamnă un an, dar în momentul ăsta nu mă interesează. Nu mă mai agit, nu mai plănuiesc, nu mă mai stresez cu absolut nimic. Singura chestie care mă doare este că tata mă tot bâzâie să-i spun ce facem, iar eu nu mai am atâta putere să fac asta. Deci trebuie să se ocupe. Să se ocupe să-l anunțe pe tata și să se ocupe să-i dea banii înapoi, pentru că o decizie de genul ăsta nu trebuie să fie una ușoară și dacă o iei fără să ții cont de nimeni altcineva, de cum se simt cei din jurul tău și de cât de mult îi afectează, atunci trebuie să suporți consecințele. Că altfel n-o să înțelegi niciodată ce înseamnă responsabilitate. And you have to grow up at some point.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu