Chances Are...
'Time is relative to where you are, what you do, and who you are waiting for.'
Apparently, this is a Spanish proverb, but I couldn't find the original saying. It's true though.
Who would have thought that Budapest would be the perfect half-way between Brazil and Romania? And who would have thought that 4 and a half years can mean absolutely nothing when faced with one's most ardent desire?
I've said to myself a lot over the years that he's the love of my life. The one I couldn't forget, no matter what, the one I couldn't hate, no matter what, the one I would take back in a heartbeat, no matter what. Sometimes, I believed it with my whole being, so much that I avoided talking to him, because it was confusing and it hurt, badly. Other times, I thought I was lying to myself and I was just saying it because I got so used to it, that it became part of my drunken vocabulary.
So when he told me he's coming to Europe, I went through a "I want to see him but I'm not sure I want to see him" phase. I went from the initial butterflies and utter excitement to not caring, and a million other emotions in between, in just a couple of days. And finally decided on meeting him in Budapest, neutral territory, a city neither of us had seen before, the perfect excuse for two old friends to spend some time together.
This could have gone from disaster to paradise. It was closer to the latter. Not perfect, but perfection would have been hard to achieve after more than four years of not seeing each other. It was different than expected, better, given that my expectations were somewhat low. Not awkward, and quite natural. As if we just picked up where we left off and the last years never existed.
So did it answer the questions I had in the last years? It did. I am in love with him, still. He is the love of my life and whatever I might have felt for others doesn't even compare to this. But we're still continents apart. We still have our own lives, imperfect as they are. So beating myself over this is useless, time-consuming and nerve-racking.
I'm happy with how things went, and how things are. And if the timing will ever be right, we'll know it. I've grown up and I know now I have to go on with my life, remembering the good times, forgetting the sad moments, and going on smiling. Because life is great. And I trust my destiny is to be in the place I want to be, eventually.
Chances are I'll see you somewhere in my dreams tonightYou'll be smiling like the night we metChances are I'll hold you and I'll offer all I haveYou're the only one I can't forgetBaby you're the best I've ever met
Vonda Shepard & Robert Downey, Jr - Chances Are
Asculta mai multe audio soundtrack
Aventuri cu cefereul (Part Deux)
- Aș dori un bilet dus-întors până la Budapesta, vă rog. Cu plecare în seara asta de la 23:45 și întoarcerea marți dimineață, zic eu, zâmbind grațios, doar-doar m-o trata cu mai puțin sictir.
Doama de la ghișeul 1 întreabă, după ce se uită vreo 2 minute la calendar:
- Deci cu plecare pe 2.
- Nu, pe 1. Azi suntem pe 1.
Doamna tastează de zor în calculator vreo 5 minute, scoate biletele, mi le dă, îmi spune că mă costă 322 de lei. Încep să număr banii în timp ce ea îmi rezumă datele călătoriei:
- Deci aveți plecarea azi la 17:45, bla bla bla.
- Nu, am zis 23:45.
- Dar nu există tren direct de la 23:45, cel de la 17:45 e ultimul.
Îi explic că am văzut pe internet că există.
- Da, dar e cu schimbare în Arad.
- E ok, nu mă deranjează să schimb, atâta timp cât plec la 23:45.
Plictisită, doamna îmi emite alte bilete și le anulează pe primele. Eu mă gândeam că deja se face târziu și trebuie să mai ajung și la muncă astăzi. Aștept să îmi recalculeze - alt tren, alte tarife, nu?
- Acum duceți-vă la ghișeul 7 să vă emită un tichet de loc și diferența de rută de la București la Arad.
Eu întreb:
- Și cât vă dau acum?
- Nimic - iritată - duceți-vă la ghișeul 7, cum v-am spus.
Zic mulțumesc, mă duc la ghișeul 7, stau la coadă vreo 20 de minute, apoi:
- M-a trimis doamna de la ghișeul 1 pentru un tichet de loc și diferența de rută până la Arad la trenul de 23:45 de azi.
Doamna de la ghișeul 7, mai drăguță, dar muuult mai lentă, se uită de câteva ori pe bilete, se consultă pentru vreo zece minute cu doamna de la ghișeul 1, pentru că habar n-avea ce trebuie să facă, se întoarce, îmi emite biletele până la Arad, și-mi spune:
- Doi lei optzeci, vă rog.
Îi dau banii și întreb dacă trebuie să mă mai întorc la ghișeul 1. Doamna zice nu, eu verific să văd dacă biletele sunt în ordine, îi dau 3 lei și, încă foarte confuză, mă îndrept spre ieșire.
La 23:30 diseară am tren. Mâine după-amiază voi fi happy happy în Budapesta, alături de Ri, pe care nu l-am mai văzut de 4 ani.
Fever Pitch
Why is it that adults aren't supposed to go mad about anything? You've got to keep a lid on it. And if you don't, then people are apparently entitled to say what they like. "You haven't grown up, you're a moron. Your conversation is trivial and boorish. You can't express your emotional needs. You can't relate to your children and you die - lonely and miserable." But you know, what the hell? Every cloud has a silver lining.
It's not easy to become a football fan. It takes years. But if you put in the hours, you're welcomed, without question, into a new family. Except in this family, you care about the same people and hope for the same things. What's childish about that?
© Nick Hornby
10 filme româneşti
Am primit de la Scaietina acum ceva vreme o leapsă despre filme, aşa cum îmi place mie. Am fost însă cu mintea în o mie de părţi şi nu m-am mai ocupat de nici unul din bloguri. Dar uite că azi am inspiraţie (graţie, aş zice eu, şi mâncăricii de gălbiori şi paharului cu vin de Porto pe care le-am savurat), aşa că hai să mă apuc de scris.
Cică să spun care sunt cele mai bune 10 filme româneşti. N-o să fac asta, nu-s eu critic de film şi pun pariu că au spus-o alţii mai bine ca mine, şi nici n-am văzut atât de multe filme de-ale noastre încât să le pot enumera pe cele mai bune, dar din ce am văzut, astea-s cele care mi-au rămas întipărite în memorie.
1. 4 luni, 3 săptămâni şi două zile. Rămăsesem cu impresia că am scris despre el mai demult, dar se pare că nu. L-am văzut în cinema şi m-a marcat cum nici un film până acum n-a făcut-o. Deşi mă îndoiesc că voi mai avea vreodată curajul de-al revedea, multe sunt motivele pentru care l-am ales pentru primul loc al listei mele.
4-3-2 marchează, alături de "California Dreamin'", începutul unei noi ere în cinematografia românească. Poate că rezonez mai mult cu această poveste decât cu altele pentru faptul că sunt femeie, pentru că de trăit, n-am trăit în vremurile alea. Dar totul, de la poveste şi interpretare până la tehnicile folosite în filmare dovedesc un mare pas în faţă realizat de Cristian Mungiu.
2. Faţa galbenă care râde. Leapşa nu spune ce fel de filme să aleg, aşa că mă opresc şi la un scurt metraj în regia lui Constantin Popescu, ce a făcut furori pe YouTube când a apărut. E povestea unor părinţi care încearcă să comunice, pe mess, cu fiul lor plecat din ţară. Realitatea asta am trăit-o, aşa făceau bunicii mei când au început să folosească pentru prima oară calculatorul, urmărind instrucţiunile scrise de fratemiu pas cu pas.
3. Nesfârşit (California Dreamin'). Povestea unui comandament de trupe NATO care transportă armament pentru Kosovo prin România. Filmul arată cea mai complet românească realitate a zilelor noastre. Trist că ne identificăm cu asta, dar atât de adevărat! Nemescu a privit cinic şi meditativ societatea noastră, dezvotând în linii simple, dar puternice, obsesiile românilor de a face avere, de a fi cineva şi, bineînţeles, de a fi salvaţi de americani.
4. Amintiri din epoca de aur. Deşi nu sunt fan al cinematografiei post-comuniste mult prea concentrate în a arăta cum au fost lucrurile în perioada respectivă, trebuie să recunosc că cele mai bune filme contemporane tot astea sunt. "Amintiri din epoca de aur" este o serie de scurt metraje care prezintă, într-o manieră amuzantă, câteva legende urbane care circulau în perioada comunistă.
5. Buletin de Bucureşti şi Căsătorie cu repetiţie. Povestea Silviei şi a lui Radu, doi tineri care se căsătoresc din interes, pentru a obţine un loc de muncă în Bucureşti. Cei doi divorţează, pentru a se reîntâlni şi recăsători după ce sunt repatizaţi în aceeaşi comună. Mircea Diaconu şi Catrinel Dumitrescu sunt superbi, iar replica "numără până la zece şi respiră adânc" a rămas în vocabularul meu curent.
6. Un cartuş de Kent şi un pachet de cafea. Un alt scurt-metraj care prezintă o adevărată realitate a zilelor noastre, un dialog între generaţii şi concluzia finală că "până la urmă nu s-a schimbat nimic, tot cu cafea, cu ţigări...".
7. Moartea domnului Lăzărescu. Despre bolnavul sistem medical din România şi consecinţele despre care, nu-i aşa, citim tot mai des în ziare. Un film puternic prin faptul că nu judecă, ci arată lucrurile aşa cum, din păcate, sunt.
8. Veronica. Un film pentru toate vârstele, care mi-a încântat copilăria şi mă mai încântă şi acum. Cine-l poate uita pe regretatul Dem Rădulescu în rolul motanului Dănilă, sau pe superba Margareta Pâslaru? Uite că acum îmi vine în minte şi melodia... "Veronica, Veronica, fată bună şi cuminte..."
9. Cum mi-am petrecut sfârşitul lumii. Emoţionanta poveste a lui Lalalilu, puştiul de 7 ani care plănuieşte să-l omoare pe Ceauşescu pentru că e convins că sora lui a decis să plece din ţară din cauza acestuia. Filmul se concentrează mai mult pe emoţie decât pe intrigă, recreând atmosfera acelor ani şi ce însemna să fii adolescent în perioada comunistă. Îmi aduc aminte că Ric l-a văzut înaintea mea, la un festival de film în Rio, şi a rămas cu adevărat impresionat de sinceritatea şi originalitatea lui.
10. Liceenii. Deşi mai sunt multe alte filme care merită menţionate, acesta trebuia să se afle în topul meu, L-am văzut de atâtea ori încât ştiu replicile pe de rost. Şi, deşi nu mai erau aceleaşi vremuri când eram eu în liceu, multe lucruri au fost, totuşi, la fel. Fiorii primelor iubiri, emoţiile dinaintea extemporalelor, învăţatul în pauze şi atâtea altele...
Bonus... Maria Mirabela :), povestea celor "doi crini" care evadează într-o lume de desene animate.
99 de lucruri despre mine (leapşă)
1. Sunt mai întâi moldoveancă şi după aia româncă. Văd ca pe un afront personal comentariile negative despre moldoveni şi persoana care face aşa ceva iese fără discuţii din viaţa mea.
2. De la bunicul dinspre mamă am învăţat ce înseamnă să-ţi iubeşti ţara. Sunt naţionalistă şi n-aş pleca din România decât dacă n-aş avea de ales.
3. Dacă ar fi să plec totuşi, aş alege un loc în care aş avea mereu acces la plajă. Şi în care să fie cald tot timpul.
4. Urăsc frigul. Pentru mine, 30 de grade e temperatura ideală.
5. Cu toate acestea, mereu mă îmbrac foarte subţire. Nu suport să port haine groase şi nici nu sunt extrem de friguroasă (avantajul de a fi trăit în zonă de munte aproape toată viaţa).
6. Port 99,99% din timp fustă sau rochie. Mă simt foarte incomod în pantaloni.
7. Culoarea mea preferată este albastru. Trebuie să mă lupt mult cu mine pentru a alege să port altă culoare, de dragul diversităţii.
8. Vorbesc fluent engleza, spaniola şi portugheza. Înţeleg franceza, italiana şi germana. Dar franceza o urăsc cu tot sufletul.
9. Sunt microbistă. Şi pe lângă fotbal, urmăresc cu pasiune Formula 1, tenisul, baschetul, patinajul artistic şi, de fapt, orice sport în afară de rugby, fotbal american, baseball şi golf.
10. Echipa mea preferată e Inter Milano. Pentru că interiştii sunt nişte nebuni frumoşi.
11. Mă duc rar pe stadion pentru că am impresia că port ghinion. Niciodată nu a câştigat echipa mea atunci când am fost.
12. Am fost dinamovistă când eram mică, pentru că mama ţinea cu Dinamo. Erau două tabere în casă, noi şi ei - tata şi Alex, steliştii. Apoi am fost rapidistă mulţi ani, pentru că asimilam Rapidul cu Interul - două echipe frumoase, dar care nu câştigau niciodată. Acum sunt semi-stelistă, prin simpatie cu fratemiu, care nu mai ţine cu Juve pentru că-i urăsc eu.
13. Nu-mi place să lucrez cu oamenii. Cel mai bun prieten al meu în materie de muncă e Excelul.
14. Cel mai frumos oraş pe care l-am văzut a fost Rio de Janeiro.
15. Cea mai frumoasă vacanţă a fost la Lisabona.
16. Dacă aş avea mulţi bani, aş călători. Pentru că singurul lucru cu care rămâi din viaţă sunt amintirile.
17. Urăsc să mă trezesc dimineaţa. Motiv pentru care îmi şi place job-ul meu actual.
18. Mă definesc ca fiind antisocială. De fapt, sunt doar foarte selectivă. E mai uşor de înţeles pentru ceilalţi "antisocial" decât "selectiv".
19. O persoană trebuie să treacă prin multe teste pentru a-mi deveni apropiată sau. De asta, am şi foarte puţini prieteni.
20. Consider că prietenia sinceră dintre un bărbat şi o femeie este imposibilă. Cel puţin unul din ei va avea mereu alte interese.
21. Am iubit o singură dată până acum. Restul au fost doar îndrăgosteli. Încă îl mai iubesc.
22. Cred că "the one" este unul singur. De aceea nici nu-mi mai fac speranţe că îl voi mai găsi. Pentru mine deja a fost.
23. Mă enervează oamenii care cred că ştiu ce e mai bine pentru mine. De asta nu suport să primesc sfaturi. Sau să dau.
24. Tot de la bunicul am învăţat că fiecare om are nevoie ca 15% din viaţa lui să-i aparţină exclusiv. Îl cred, pentru că e de-o viaţă împreună cu bunica şi încă se iubesc. Nu suport persoanele care se bagă cu forţa în viaţa mea şi pun întrebări indiscrete.
25. Din acest motiv consider că e nesimţire să fac şi eu asta. Nu din lipsă de interes nu mă bag în problemele personale ale prietenilor, ci din bun simţ. Cine vrea să-mi povestească, ştie că sunt acolo pentru el/ea.
26. Semăn cu tata la lipsa de comunicare şi cred că telefonul şi messengerul sunt mijloace de transmitere a lucrurilor importante şi nu de a-ţi povesti viaţa. Intru pe messenger doar pentru că am prieteni cu care mă văd foarte rar offline.
27. Nu răspund la numere necunoscute. Şi de multe ori nu răspund nici la prieteni sau rude. Urăsc să vorbesc la telefon şi îl ţin doar din necesitate. Şi pentru că nu port ceas.
28. Am două broscuţe ţestoase primite cadou la majorat. Sunt excelente animale de casă, pentru că necesită foarte puţină atenţie şi trăiesc foarte mult. Le cheamă Schumacher şi Barrichello, după cei doi foşti piloţi Ferrari, echipa mea preferată de F1.
29. Am vrut să fac arhitectură sau jurnalism. Tata a insistat să fac dreptul. Nu am urât facultatea, dar nici nu îmi doresc să practic.
30. Am stat un an în Spania. Am sentimente contradictorii despre modul în care s-a schimbat viaţa mea din cauza asta.
31. Nu îmi place să petrec mult timp cu tata pentru că nu mă pot gândi decât la cum ar fi fost lucrurile dacă mama ar fi trăit.
32. Nu cred în ideea de clan. Nu înţeleg de ce trebuie să am contact cu rude cu care nu am nimic în comun în afară de moştenire genetică.
33. Îmi urăsc toţi foştii prieteni în afară de unul. Singurul căruia i-am spus că-l voi urî pe viaţă.
34. Nu cred în prietenie după despărţire.
35. Nu am încredere totală decât într-o singură persoană din lumea asta. Surprinzător, e un bărbat.
36. Sunt rockeriţă. Mă manifest rar.
37. Prefer concertele mici, în cluburi, celor de pe stadioane, indiferent de cine vine. Singura excepţie o fac pentru Iris. Şi probabil că nu l-aş rata pe Bon Jovi, dacă ar veni în România.
38. Beau apă foarte rar. Cam un pahar la două-trei zile.
39. Dacă mă duc la birou, nu pot să funcţionez fără cafea şi ţigări. Acasă, beau doar ceai verde şi pot trece zile întregi fără să fumez.
40. Nu cred că aş putea să rezist mai mult de o săptămână fără internet.
41. Nu mă uit la televizor aproape deloc. Mă uit doar la meciuri. De asta am şi întrerupt abonamentul la cablu.
42. Sunt dependentă de jocurile pe calculator. RPG-uri. Nu mă joc online.
43. Aş putea să renunţ la absolut toate hainele din garderobă, mai puţin la una. E un tricou verde care a fost al lui Ri şi pe care mi l-a lăsat când a plecat din România.
44. Nu înţeleg obsesia femeilor pentru pantofi. Îi consider pur funcţionali şi, deşi sunt foarte pretenţioasă când cumpăr pantofi, pot purta ani întregi aceeaşi pereche fără să simt nevoia de a avea alţii.
45. Nu sunt pretenţioasă la mâncare şi nu înţeleg oamenii care sunt. E unul din lucrurile pentru care le mulţumesc părinţilor mei.
46. Cu toate astea, refuz să mănânc fasole albă şi carne de vită.
47. Îmi place să gătesc, mai ales pentru prieteni.
48. Încerc să mănânc peşte, lactate şi fructe în fiecare zi. Restul sunt irelevante.
49. Nu cunosc implicaţiile practice ale cuvântului "poftă". Nu am avut niciodată nici un fel de pofte şi nu înţeleg oamenii care au aşa ceva.
50. Nu suport oamenii care fac greşeli de gramatică şi de ortografie. E ceva ce mă termină nervos, pentru că mi-e ruşine să le spun că nu ştiu să se exprime în limba română.
51. Mă ia cu leşin de la mirosurile de trandafir şi tămâie. Doar unul din motivele pentru care intru foarte rar în biserică.
52. Sunt retrasă şi timidă. Şi mă simt cel mai bine când sunt singură.
53. Am un tatuaj făcut la 18 ani, care reprezintă partea mea întunecată. Cochetez de multă vreme cu ideea de a-mi mai face unul, dar niciodată n-am destul timp pentru asta.
54. Iubesc animalele, dar urăsc câinii vagabonzi şi nu sunt împotriva eutanasierii lor. M-am săturat de urletele la lună şi de frica de a ieşi din casă pe întuneric.
55. Îmi plac desenele animate şi jucăriile. Când eram mică, mă jucam cu maşinuţele fratelui meu.
56. Nu iau pastile decât cu forţa. Dar nici n-am fost niciodată îndeajuns de bolnavă pentru a lua medicamente.
57. Cred că sexul este cel mai important lucru într-o relaţie, pentru că toate celelalte lucruri le poţi face şi cu prietenii. Dacă o pereche nu se înţelege în pat, nu se înţelege nici în rest.
58. Dansez de câte ori am ocazia, chiar şi singură prin casă. Dansul mi-a schimbat viaţa şi copiii mei vor face obligatoriu acest sport.
59. Ceasul meu biologic ticăie de câţiva ani, dar până acum am reuşit să văd o singură persoană ca fiind tatăl copiilor mei. E la mare depărtare.
60. Am un "crush" de câţiva ani pentru un bun prieten, deşi ştiu că nu ne-am potrivi deloc.
61. Am luat carnetul de conducere obligată de tata. Nu vreau să conduc sau să am vreodată maşină.
62. Nu e vară fără mare. Poate pentru că la munte am trăit toată viaţa şi nu mai văd muntele ca pe o vacanţă.
63. Nu mă văd întorcându-mă acasă niciodată. Nu aş putea să mai trăiesc într-un oraş mic.
64. Am făcut baschet în generală şi în liceu. E singurul lucru care mă face să-mi aduc aminte cu plăcere de perioada şcolii.
65. Scriu poezii. Dar trebuie să fiu deprimată pentru a mă putea exprima artistic. De asta nu-mi place când sunt fericită.
66. M-am plictisit de cămin după mai puţin de o săptămână. Ai mei n-au avut de ales şi nu m-au mai trimis. Am făcut o grădiniţă în limba germană.
67. Mă plictisesc repede de absolut tot. De asta trebuie mereu să alternez activităţile. Şi persoanele.
68. Nu am răbdare să văd un film la cinema. Fac asta doar pentru a mă întâlni cu prietenii.
69. Nu-mi place poziţia. Nu pot să mă concentrez.
70. Îmi plac cărţile şi e tragedie dacă intru într-o librărie imediat după salariu.
71. Nu suport să mă repet. Dacă n-ai auzit, ia-ţi aparat auditiv, dar eu n-o să repet.
72. Am o cutie de pantofi în care păstrez toate lucrurile care au fost importante la un moment dat. Inclusiv bileţele de la foşti colegi de clasă.
73. Scriu cu diacritice. Aşa cum o fac toate popoarele civilizate din lumea asta.
74. Nu-mi plac schimbările, dar mă adaptez uşor la ele.
75. Există o singură persoană în lumea asta care mă cunoaşte cu adevărat.
76. Mă uit la foarte multe seriale. Le prefer filmelor.
77. Mă enervează superficialitatea, piţipongeala şi manelele.
78. Călcatul şi ştersul vaselor sunt activităţi chinuitoare. Probabil pentru că în adolescenţă erau obligatorii.
79. Nu cred în cineva care ar permite ca atât de multe lucruri rele să se întâmple în numele lui.
80. Câteodată simt nevoia să cred în ceva. După care mă trezesc la realitate. Singura dată când m-am rugat cu adevărat a fost după ce am terminat Camino de Santiago.
81. Nu cred că există ceva după.
82. Nu vreau să fiu îngropată pentru că nu văd de ce ar trebui să îmi aducă cineva flori dacă oricum nu pot să le văd.
83. Deşi sunt o romatică incurabilă, în ultima vreme nu prea ştiu dacă mai cred în dragostea adevărată. Cunosc doar două cupluri care într-adevăr au aşa ceva.
84. Îmi dau seama dacă vreau ceva cu un bărbat după cum sărută.
85. Dorm aproape mereu goală.
86. Toate chestiile nasoale le-am moştenit de la tata. Singura de care îmi pare rău e că n-am deloc voce.
87. Încerc să am întotdeauna unghiile făcute, pentru că nu suport să văd persoane cu unghiile neîngrijite.
88. Nu m-aş apropia nici cu forţa de bărbaţi epilaţi, cremuiţi, lăcuiţi şi aşa mai departe. Metrosexualii şi "pretty boys" nu au nici un efect asupra mea, nu-i consider bărbaţi adevăraţi.
89. Singurul lucru pe care îl consider sexy la mine sunt picioarele. Şi pentru asta îi mulţumesc mamei mele, pentru că fără ea probabil că acum le-aş fi avut strâmbe.
90. Sunt foarte independentă şi nu aş putea să fiu cu cineva care îmi îngrădeşte viaţa.
91. Sunt extrem de pretenţioasă în absolut toate aspectele vieţii. Nu e întotdeauna un lucru bun.
92. Nu văd utilitatea gadget-urilor de ultimă generaţie.
93. Multe bonuri de masă se duc pe crispy strips la KFC.
94. Nu-mi plac cosmeticele care miros a fructe sau a flori. În schimb sunt obsedată de cele care miros a scorţişoară şi a ciocolată.
95. Ştiu să mănânc cu beţişoare.
96. Momentele preferate sunt după amiezile însorite de toamnă, pentru că soarele are o strălucire aparte, aproape magică.
97. Băuturile alcoolice preferate sunt Mojito, vinho verde şi crema de whiskey.
98. Nu iert trădarea de nici un fel.
99. Cred că fără pasiune, omul nu este decât o bucată de carne. Sunt foarte pasională atât în dragoste, cât şi în ură.
Pazze domeniche
Acum câţiva ani, pe vremea asta liniam caiete. Era o adevărată pasiune, care anunţa venirea toamnei şi, odată cu ea, a lucrurilor bune. Îmi plăcea să le scriu caligrafic, cu tuş negru şi carioci în culori diferite. Pregătirea acestei activităţi era un adevărat ritual... găsirea caietului perfect pentru nevoile mele, cumpăratul de rechizite, ore întregi petrecute la sala de net şi pe teletext pentru informare... Şi apoi, cu mici pauze, din septembie şi până în iunie weekendurile erau pline de adevărate clipe de extaz, de aşteptare, câteodată de dezamăgire, dar, guess what, niciodată plictisitoare.
Am luat o pauză. Idioată pauză. Acum m-am întors. Mă joc cu formule în excel şi, deşi îmi lipseşte mirosul cariocilor şi al foilor albe, plăcerea de a anticipa mişcările următoare este aceeaşi.
Multe dintre lucruri sunt la fel. Multe s-au schimbat şi îmi va lua timp să mă obişnuiesc, pentru că urăsc schimbările. Mă trezesc întrebându-mă dacă X mai trăieşte, pentru că îl cunosc îndeaproape de când eram mică şi mă jucam cu carioci, pentru ca apoi să-mi dau seama că e născut în anii 80 şi, de fapt, are cam aceeaşi vârstă pe care o am eu. Mă trezesc înjurând oameni care nu sunt decât prostituate ce se mută dintr-o tabără în alta după cum bate vântul, dar asta nu face decât ca respectul meu pentru cei care rămân fideli să crească. Iar pe ei... îi văd la fel cum am făcut-o de 20 de ani încoace, deşi au crescut mult şi sunt puternici şi plini de încredere.
Mmmm... îmi place începutul de toamnă, cu primele semne de agitaţie, când toţi cei care au stat în hibernare pe timpul verii încep să iasă la lumină şi să ridice vocea pentru a-şi da cu părerea, cu emoţiile ei de weekend şi cu toate celelalte pe care le aduce.
And I'm returning to you, my one and forever love.
Primii pași
Finanțarea de la tata :P - check
Găsirea băncii cu creditul cel mai bun - deocamdată stau în dubiu între BRD și Millenium. Mai testez încă terenul.
Prospectarea pieței - oferta este variată, dar am în minte imaginea apartamentului ideal, așa că elimin din start foarte multe posibilități. Caut un 2-3 camere într-o zonă safe, la maximum 10 minute de metrou (per pedes), renovat (sunt femeie singură, mi-ar fi greu să mă apuc de spart pereți și pus termopane), în bloc curat și cu vecini normali (știu, asta e cam greu, dar speranța...). Ca preț, aș vrea să mă încadrez în maximum 65.000 de euro.
Urmează să mă apuc de strâns actele și de vizitat căsuțe. Dar să mă decid ce credit aleg mai întâi. Perioadă plină de vise...
Goodbyes
De fiecare dată când ajung acasă mă apucă o nostalgie stupidă și încep câte un articol pe blog despre ce înseamnă toate astea pentru mine. De cele mai multe ori, articolul ajunge în coșul de gunoi pentru că îmi dau seama că nici măcar mie nu mi-ar face plăcere să-l recitesc, având în vedere că e doar un sentiment de moment care se duce naibii o dată cu primul semn de plictiseală. Care, ca să fiu sinceră, mă ajunge din urmă foaaarte repede.
Desigur, în ultima perioadă, Piatra Neamț-ul n-a mai fost atât de plictisitor ca de obicei. Dar toate au un sfârșit și, după o perioadă de vizite regulate al căror sens l-am pierdut, îmi dau seama că nu, nu vreau să fiu aici. Frumusețea și liniștea pe care le găsesc de obicei nu-mi mai aduc nici un fel de sentiment. Poate că vorbesc la nervi când spun că următoarea vizită acasă, dacă pot să-i mai spun acasă unui loc de care nu aparțin în nici un fel, va veni peste foarte mult timp. Dar, dacă nimic nu se va schimba, aici este punctul final al unei relații năbădăioase cu un oraș pentru care, pentru moment, nu simt decât... nimic.
Já estou melhor, obrigada
E digo eu também, com certeza, já estou melhor. Obrigada.
Não tem nada que ver com você e tem tudo que ver com você. Estranho, né? Pois não...
Na verdade, não tem nada que ver com você porque já faz muito tempo que não está na minha vida. Não fisicamente e, para todo o mundo, só isso tem importância. Não vou falar aqui do que está por dentro de mim, isso não se vê e, além de escrever de vez em quando algumas bobagens neste blog, não deixo transpirar nada lá fora.
Mas tem tudo que ver com você porque, duma forma, o dia passado em Porto traz-me tantas lembranças, que achei que vou afogar de novo nesse oceano de melancolia onde passei tanto tempo nos últimos anos. Mas não. Foi... incrível, foi como se voltasse noutro tempo, um tempo de paz e felicidade. E, ainda já saber que estava bem, foi como uma confirmação que sim, agora estou pronta para ir adiante sem nostalgias inúteis, saber mesmo que jamais vou amar dessa forma, mais feliz que pelo menos amei com tanta paixão. E contente que posso sentir afeição por ele.
Já estou melhor, obrigada.
Boxtel
Boxtel-ul miroase a iarbă și a flori. Fiecare casă are gazon tăiat frumos, gard viu și trandafiri cărora le cam trece vremea. Și aproape fiecare casă are steaguri portocalii. Olanda trăiește intens mondialul.
Nu cred că există liniște mai adâncă decât aici... în comparație, Piatra aduce a metropolă aglomerată. La șase seara, totul se închide, cu excepția câtorva terase nepopulate. Lumea s-a retras acasă.
Pe străzi, toți merg pe biciclete. În timpul zilei, normal, pentru că la ora asta, la care mă plimb eu pentru a mai scăpa de stresul de peste zi și de gândurile negre, abia de se mai zăresc câteva persoane.
Eu sunt singura care se plimbă pe jos. Și sunt singura pe tocuri. Chiar dacă n-aș avea camera în mână pentru a face poze, tot și-ar da seama toți că nu e locul meu aici.
Toată lumea se salută pe stradă. Chiar și pe mine mă salută. Zâmbesc, dar mă simt incomod. Sunt poluată de aglomerația Bucureștiului și nu mai pot aprecia acest colț de liniște, atât de pitoresc.Eram aproape de o trecere de pietoni, dar nu chiar foarte aproape, mergând mai încet decât un melc, savurând acest loc cu toți porii. Mașina care vine se oprește să mă lase să trec, deși, la mersul meu, aș mai fi făcut două minute până la zebră. Ireal.
Mă întorc la hotel în jur de 8 jumate, după ce am dat turul orășelului în vreo oră. Deja nu mai e nimeni pe stradă și mă simt stingheră. Gândul că, după asta, urmează agitația Lisabonei mă mai încălzește.
Îmi pare rău că nu sunt cu tine.
poza © 2010 moonlight
And Just How True Is That...?
Sursa
În altă ordine de idei, două săptămâni de acum încolo voi fi pe drumuri. În Olanda cu munca până joi seară, de vinerea cealaltă o săptămână la Lisabona cu nişte oameni tare dragi sufletului meu. Frumos de tot.
Aventuri cu cefereul
Ce te faci când mai ai fix 120 de lei până la salariu? Păi logic, te plimbi cu trenul... Apucasem să promit că mă duc la Piatra weekend-ul care tocmai a trecut şi un inconvenient atât de mic nu ar fi putut să se transforme într-un refuz, având în vedere că îmi ajungeau de tren dus-întors (fix la fix), iar acolo nu e ca şi cum nu ar fi avut cine să mă hrănească... drept urmare am petrecut două zile relativ frumoase, pline de tandreţe şi de voie bună, întreţinută fiind de domnul bugetar, care şi-a asumat cu stoicism rolul de suga' daddy. Pe şest, că ai mei încă nu ştiu că am fost acasă.
Frumos la Piatra, soarele pe care l-am adus de la capitală a ţinut tot weekend-ul (foarte frrrrrrig în schimb noaptea), văzut pădure, ştrand, interiorul unor pahare cu Becks Lemon, "Prince of Persia" şi-nceputul de la "Wolfman", că cineva, nu spui cine, sforăia de zor după 15 minute şi m-am conformat la programul de somnic al gazdei mele. Frumos, cum zisăi. Ne-am respectat şi promisiunea de a nu ne juca la HouseMunt în acest sfârşit de săptămână, deci (aproape) totul roz.
Dar cum amintirile cele mai frumoase izvorăsc din momente groaznice, a venit ora plecării spre Bucale (trist de tot, din ce în ce mai trist) şi zice domnul... hai să te duc în Roman, că e acelaşi tren şi facem mai puţin până acolo. Plus că tre' să ajungi devreme în Bucureşti, să apuci să te duci la muncă la o oră normală. M-am convins eu că nu voia să scape de mine mai devreme, a împrumutat maşina de la drăguţa lui surioară şi dă-i... Drum de 45 de km pe care l-a făcut în exact atâta timp cât i-a luat şi rapidului să plece din gară... următorul tren, un nenorocit de accelerat care pleca la 2. Eh, ghinion, mi-am luat totuşi belet, că trebuia dom'ne să ajung freş la muncă la Republica azi de dimineaţă. Stat o oră în maşină în faţa gării, jucat jocuri pe gipies şi citit poveşti de noapte bună, luat iar bagaj din maşină, aşteptat pe peron o grămadă, până când un ameţit de announcer zice că trenul accelerat bla bla bla va avea întârziere... aici ne-am pierdut, că sonorizarea gării din Roman combinată cu somnul lui nenea au scos un două/nouăzeci de minute din care n-am înţeles nimic. Dar am vrut să înţelegem 20, drept urmare am mai stat vreo trei sferturi de oră în frig, eu bombănind "du-te acasă, că nu vreau să pierzi toată noaptea", el "nu, că nu te las singură", eu îngheţând chiar şi în braţele lui, el fumând ţigară de la ţigară...
Şi pe la un trei îi vine lui ideea genială... auzi, da' nu mai bine ne întoarcem noi în Piatra şi prinzi trenul de 4? Că e intercity, are şi prize, stai mai comod... eu nu şi nu, că ultimii bani îi dădusem, evident, pe beletul de la acţeleratul cu întârzierea, el hai că-ţi dau eu numai hai odată că m-am plictisit să aştept... Am cedat farmecului său dar mai ales frigului care-mi pătrunsese până la sufleţel şi hai înapoi la Piatra (nu mai contează că puteam să iau direct trenul ăla de 4 din start şi mai şi dormeam puţin înainte, el nici nu mai trebuia să împrumute maşina soră-sii şi tot aşa...). Ce-a urmat a fost o cursă nebunească la 90-120 la oră de la Roman la Piatra (noroc de drumul bun), timp în care s-a mai şi oprit la bancomat, finalizată cu ajungerea triumfală în gara din Piatra, din nou, fix la fix, adică cât să-mi iau belet, să mă sui în tren cu băiatul după mine şi să plece trenul - cu el înăuntru. Mă rog, aproape.
S-a terminat, ziceţi voi? Ei aş... vagonul în care aveam eu loc era defect - nu căldură, nu lumină, nu nimic, drept urmare m-am aciuat pe unde am putut până la Bacău, când s-a rezolvat defecţiunea şi am putut sta pe locul meu... nu mai contează că era un frig de crăpau pietrele şi eu ca de la Bucale, în fustiţă şi săndăluţe; am fuflat în pernă, mi-am aşezat-o după cap şi am dormit în cel mai nesimţit mod posibil până la 10 fără ceva.
Evident, am ajuns la muncă la doişpe, de unde scriu şi acum aceste gânduri mirobolante ce merită aşternute pentru posteritate, ca să nu uităm cum au fost începuturile şi prin ce a trebuit să trec pentru două zile în braţele lui. Cred totuşi că îmi bag şi anume picioarele şi o tai acasă, pentru că mi se închid ochii pe tastatură şi oricum nu mai fac nimic de vreo 2 ore bune în afară de să suflu trompeta.
