Când mai povestesc la diverse cunoștințe pe care le văd mai rar despre mine și B, reacțiile sunt dintre cele mai diverse. De obicei, prima e „așa repede?”, urmată de „nu îl cunoști destul de bine.”
Și ajung inevitabil la întrebarea, ne mișcăm noi în alt ritm decât oamenii normali? Acum, discuția despre ce e normal e endless și nu o voi aborda aici, la urma urmei normalitatea este relativă. Dar voi vorbi puțin despre cum am considerat noi că e ok să se miște relația noastră.
Ce-i drept, lucrurile la noi au evoluat extrem de repede. După o lună, mi-a cunoscut familia și imediat după aceea ne-am și mutat împreună. El la mine. Nu contează circumstanțele. După vreo 3 luni, prin Ikea, mă oprisem la jucării, și m-a luat cu ceva de genul, „vreo doi ani mai avem de așteptat până să trebuiască să cumpărăm din astea”. Eu, complet luată prin surprindere, știindu-l împotriva căsătoriei și producerii de urmași. După nici juma' de an de când ne-am combinat, l-am auzit cu planuri de cumpărat inel (aici am fost eu mârșavă și i-am cam stricat surpriza) și cu „hai să facem un kicsi putypurutty”. Noi suntem împreună de vreo 7 luni juma'.
Eu sunt pregătită pentru traiul domestic de ceva vreme, dar, to be honest, până acum, deși am mai purtat discuții din astea la nivel teoretic cu niște foști, nu știu cât i-am privit ca pe posibili co-producători de plozi sau doar ca pe ultima șansă să mă văd și eu măritată. Slavă domnului, m-am mai maturizat între timp și nu mai am fobii din astea iraționale.
Dar nu despre asta e vorba aici. Nu am început cu discuții din astea pentru că am ajuns la 30 de ani, nici pentru că foștii colegi de liceu toarnă plozi de vreo 5 ani. Ci pentru că așa am simțit noi, pentru că suntem pregătiți și pentru că, la urma urmei, vedem unul în celălalt partenerul perfect.
Și totuși, nu e cumva prea curând pentru din astea? Adică, nu cunoști un om după o viață, apoi după 7 luni? True. Numai că argumentul e cu două părți. Adicătelea, eu îl folosesc în discuții cu oameni care cred că știu ce e mai bine pentru mine invers. Dacă ar trebui să așteptăm până cunoaștem un om pe de-a-ntregul, am ajunge la 70 de ani necăsătoriți și fără copii, nu?
Eu sunt de părere că niciodată nu e prea curând atâta timp cât cei doi simt că e momentul potrivit și raționează că e momentul potrivit. E prea curând dacă te măriți sau faci un copil pentru că „așa trebuie”, sau pentru că ți-e frică să nu îmbătrânești singur, sau să nu mai poți face mai încolo. Dar eu nu mai am stresuri din astea de multă vreme, așa că nu, nu e prea curând pentru mine. Sau pentru noi doi, în combinația asta.
Știu cupluri care s-au luat după câteva luni, alții care stau împreună de ani de zile și nu au nici o idee despre direcția în care vor să meargă, ca și pereche. Fiecare cu ritmul lui de viață, de maturizare. Părerea mea, ca trecută prin relații de toate felurile, de la 2 la 6 ani bucata, zic că momentul e atunci când simți că e, când conștientizezi cu adevărat ce înseamnă o căsătorie și un copil, când ești pregătit să te bucuri de fiecare clipă, dar în același timp să și înfrunți greutățile inerente, când știi la nivel rațional că orice relație necesită muncă din partea ambilor parteneri ca să meargă și, nu în ultimul rând, când iubești și te simți iubit și protejat și sprijinit de celălalt în orice lucru cât de mărunt sau de mare.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu