Vent

Am intrat în panic mode. Încă n-am învățat să nu mai over-analyze lucrurile și să nu mai iau fiecare detaliu să-l despic până când iese cu totul altceva decât s-a vrut inițial.

Ultimele săptămâni ne-au măcinat nervii la amândoi. B. cu noul job, un job pe care și-l dorea de multă vreme și de care este foarte încântat, dar dacă nu ia testul final, well... rămâne fără el. Amândoi cu mutatul, cumpărăturile, micile modificări care au tot avut loc în apartament. Eu, stresată cu banii, cheltuielile care parcă nu se mai termină, plus și socrii în vizită pentru trei săptămâni (!), perioadă care ar fi adus pe oricine pe culmile disperării. Eu zic că am rezistat eroic. Ei zic că, în ultimele zile, i-am făcut să se simtă în plus. Și de aici all hell broke loose.

E delicată situația asta cu socrii. Mai ales când e vorba de o mamă de doi băieți, care sunt obișnuiți să fie ținuți în puf și răsfățați până la dumnezeu, iar mama e godess pentru ei și doamne ferește să zici ceva de ea. Iar eu nu sunt cea mai diplomată persoană din lume atunci când mă deranjează ceva, deși de data asta chiar am fost, și de față cu ei m-am abținut de la orice fel de comentarii.

Că am fost mai rece, asta e deja altă poveste. Am devenit mai rece în ultima săptămână, e adevărat, dar am avut circumstanțe pe care nici ei, nici el nu le-au înțeles. Pentru că s-au întâmplat chestii care nu trebuiau să se întâmple, de genul spart pereți fără măcar informarea, dacă nu acceptul meu, iar explicația că „ai fi spus nu că oricum nu ai fi înțeles” a fost lame de tot. De genul cheltuieli inutile în momente în care nu era nevoie de ele. De genul cicăleală continuă din partea mamei lui, la orice chestie făceam, de la cum șterg praful la de ce țin geamul deshis la cu ce produse șterg eu geamurile la cum îmi calc cămășile (ale mele, să ne înțelegem) la de ce nu mai port eu dres când afară sunt douășcinci de grade. Cicăleală pe care eu nu o accept de la ai mei, cu atât mai puțin de la oameni străini. Și da, la un moment dat mi s-a pus pata, că enough is enough și da, am fost mai rece cu ei. Cred că am dreptul ăsta.

Acum nah, ei au plecat supărați, fără să înțeleagă absolut deloc punctul meu de vedere și că am apreciat ajutorul lor enorm, dar ce n-am apreciat au fost comentariile și deciziile luate fără mine ÎN CASA MEA. Casa noastră, că acolo ne vom construi familia, hopefully, dar în practică a mea, că numele meu e pe contractul ăla nenorocit și trebuie să știu ce se întâmplă în ea, indiferent dacă înțeleg sau nu înțeleg. Că nu sunt atât de idioată și aș fi înțeles dacă mi s-ar fi explicat, e partea a doua. Și oricum, a mea, a noastră, deciziile trebuie să le luăm împreună, că de aia suntem împreună, și asta nu înseamnă că îl controlez, ci că îmi doresc o relație de colaborare, așa cum e normal.

Iar comentariile cum că nu s-au simțit doriți au fost, to be honest, deplasate. Deoarece și pentru că, având în vedere că e casa unde ne vom face noi o viață și având în vedere faptul că, din punct de vedere financiar, ei nu au contribuit cu nimic, mi se pare absolut normal să ne ajute cu altele, gen curățenie, montat mobilă etc, fără să ceară nimic în schimb în afară de mulțumescul pe care l-am dat și alor mei. Eu sunt mai practică așa și da, contorizez și aceste lucruri. Pentru că într-o relație de genul ăsta, contribuția trebuie să fie egală ca valoare (nu neapărat valoare financiară, să ne înțelegem). (Au mai și plecat cu niște bani de la mine din casă - ai mei - că nu le ajungeau banii de benzină până la Mureș, fără măcar să ceară, că le dădeam - deși again, revenim la partea cu cheltuielile făcute în mod egal de cele două părți.)

Anyhow, acum el e puțin ofticat, și pe mine mă enervează că vede doar perspectiva lor, nu și a mea. Și eu sunt ofticată pe toate cele ce s-au adunat. Și nu știu dacă ar trebui să-i sun să îmi cer scuze, deși nu a fost vina mea decât parțial. Și acum, deși teoretic ne-am mai relaxat, ne-am mai odihnit, e o tensiune acolo pe care o simt destul de puternic, deși la nivel de comportament, lucrurile sunt more or less la fel.

Acum, om vedea. Bunică-mea îmi tot spune să mai las de la mine. Numai că am lăsat de la mine atât de multe, încât refuz să mai fac lucrul ăsta, cel puțin deocamdată. Să mai lase și alții de la ei, mai ales că nu eu am greșit aici.