Como agua para chocolate

"En la gota de rocío brilla el sol
la gota de rocío se seca
en mis ojos, los míos, brillas tú
yo, yo vivo..."
(poema otomí)

"... si bien todos nacemos con una caja de cerillos en nuestro interior, no los podemos encender solos, necesitamos, como en el experimento, oxígeno y la ayuda de una vela. Sólo que en este caso el oxígeno tiene que provenir, por ejemplo, del aliento de la persona amada; la vela puede ser qualquier tipo de alimento, música, caricia, palabra o sonido que haga disparar el detonador y así encender uno de los cerillor. Por un momento nos sentiremos deslumbrados por una intensa emoción. Se producirá en nuestro interior un agradable calor que irá desapareciendo poco a poco conforme pase el tiempo, hasta que venga una nueva explosión a reavivarlo. Cada persona tiene que descubrir cuáles son sus detonadores para poder vivir, pues la conbustión que se produce al encender uno de ellos es lo que nutre de energía el alma. En otras palabras, esta combustión es su alimento. Si uno no descubre a tiempo cuáles son sus propios detonadores, la caja de cerillos se humedece y ya nunca podremos encender un solo fósforo.

Si eso llega a pasar el alma huye de nuestro cuerpo, camina errante por las tinieblas más profundas tratando vanamente de encontrar alimento por sí misma, ignorante de que sólo el cuerpo que ha dejado inerme, lleno de frío, es el único que podría dárselo.

Claro que también hay que poner mucho cuidado en ir encendiendo los cerillos uno a uno. Porque si por una emoción muy fuerte se llegan a encender todos de un solo golpe producen un resplandor tan fuerte que ilumina más allá de lo que podemos ver normalmente y entonces ante nuestros ojos aparece un túnel esplendoroso que nos muestra el camino que olvidamos al momento de nacer y que nos llama a reencontrar nuestro perdido origen divino. El alma desea reintegrarse al lugar de donde proviene, dejando al cuerpo inerte..."

Ultima mea noapte şi ziua de azi. Bad day for a Friday

Te aştept

Cum se face că ne plângem constant că trece timpul mult prea repede pentru toate lucrurile pe care vrem să le facem în viaţă, dar atunci când trebuie să se întâmple ceva mult aşteptat, vrem ca zilele să zboare?

Aşa şi eu săptămâna asta...

Spring Bits 'n' Pieces

În Bucureşti miroase a primăvară şi au înflorit pomii. Am observat asta azi dimineaţă când mă transportam de la gară spre căsuţa mea de capitală, după o săptămână în raiul care se cheamă Piatra Neamţ. Acolo, doar magnoliile erau înflorite, dar destul cât să trezească la viaţă sângele amorţit de iarnă.

Am avut cea mai faină zi de naştere din viaţa mea. Pe bune. Nu mă aşteptam. Mai zic o dată mulţumesc din toată inima celor care au speriat pădurea, dar şi frăţiorului meu, care a reuşit, chiar dacă într-o mică măsură şi nu în mod direct, să-i facă pe tata şi pe bunicii dinspre mamă să colaboreze la o chestie, după zece ani de război rece.

După mai bine de opt ani de stat în Bucureşti, timp în care n-am făcut mai mult de trei vizite pe an la Piatra şi acelea limitate cât de mult posibil, pentru prima dată mi-a fost greu să plec de acasă. Oare îmbătrânesc?

Şi fără legătură cu cele de mai sus, mă enervează rău, dar rău de tot, o chestie, care se agravează de sărbători. Am cunoştinţe (nu prieteni, ci foşti colegi sau alte persoane pe care nu le-am mai văzut de ani buni) care, între timp, şi-au pus pirostriile (deh, a venit vârsta pentru generaţia noastră). Nu le-am cunoscut niciodată jumătatea. Trimit mesaje de sărbători în care se semnează amândoi. Why, but why? Nu înţeleg chestia asta.