Copii lăsaţi în urmă

Duminica trecuta, publica un articol depre copiii romanilor plecati sa munceasca in strainatate.

Povestea e deja destul de veche in Romania, dar mi se pare ca nu a avut efectul care trebuia asupra publicului. Suntem atat de obisnuiti cu drama, cu stirile de la ora cinci, cu povestiri adevarate, incat nu mai rectionam asa cum trebuie la durerea oamenilor. Citim in ziar, sau auzim la televizor, poate spunem “ce nasol”, sau “pacat de el, saracu’”, dar nu incercam sa ne punem cu adevarat in pielea acelor oameni, sau nu suntem cu adevarat tristi.

Romanul isi vinde sufletul pentru bani. Asta e concluzia la care am ajuns. Romanul e capabil sa se vanda pe el, sa-si sacrifice familia, sa dea dracului tot pentru bani.

Eu una, nu as pleca niciodata pentru motive atat de frivole cum sunt banii. Desi unchiul meu ma cheama in Canada de cand am terminat facultatea, si poate as avea o sansa la un viitor (financiar) mai bun, nu voi face niciodata pasul asta.

Nu-i invinovatesc pe cei care pleaca sa munceasca in afara, dar nici nu-i admir. Fac prea multe compromisuri pentru bani, iar asta te distruge ca om. Ii inteleg pe cei care nu sunt legati de nimic. E normal sa isi doreasca macar o stabilitate financiara. Ii inteleg si pe cei care lasa acasa parinti, sau copii deja mari. Dar n-o sa-i inteleg niciodata pe cei care pleaca si lasa in urma copii la varsta la care au cea mai mare nevoie de parinti alaturi.

Din pacate, cunosc persoane carora le-au plecat parintii sa munceasca in afara, lasandu-i la varste fragede sa se descurce in tara cum pot. Sa invete sa fie oameni fara sa aiba un exemplu real. Se amagesc singuri, spunandu-si ca trimit bani acasa, ca acel copil va avea haine, rechizite, calculator... Dar va avea oare parte de dragoste, de alinare, de intelegere? Cui ii va povesti de prima iubire, cine il va certa pentru un 4 la matematica, cine ii va ingriji genunchii juliti?

Parintele se va intoarce acasa, poate cu destui bani incat sa o poata duce rezonabil, dar se va intoarce cand copilul e deja prea mare. Parintele se va simti vinovat ca nu a fost acolo cand copilul a avut nevoie de el, si il va sufoca in incercarea de a recupera dragostea pierduta… Vor fi amandoi prinsi in lanturi, unul din cauza vinei si a dorintei de a participa cat mai mult in viata copilului, desi acesta nu mai are atata nevoie, celalalt pentru ca traieste cu impresia ca parintele s-a sacrificat pentru el, cand de fapt nu s-a sacrificat decat pentru sine. Asta e un caz fericit. De mult prea multe ori, parintii uita ce au lasat in urma…

Din pacate, romanii inca mai fac copii fara sa aiba posibilitatea sa-i intretina. Si eu imi doresc copii, enorm, dar nu inainte sa fiu capabila sa ii cresc. Un parinte nu ar trebui niciodata sa-si abandoneze odraslele, indiferent din ce motiv, si cu atat mai putin pentru bani. Eu una, nu mi-as fi iertat niciodata parintii daca ar fi facut asa ceva, si nu as indrazni ca macar sa cer iertate copiilor mei, daca le voi face vreodata asa ceva.
Drama va mai continua cativa ani la noi in tara. Vom auzi de astfel de cazuri constant, televiziunile, ziarele vor profita de ele pentru a face audienta si tiraj. Astept ziua in care familia va insemna din nou ceva in societatea actuala... dar mi-am pierdut increderea in aceasta tara... Mama lui Stefan Ciurea s-a intors in Italia dupa ce copilul ei s-a spanzurat, fara sa ii pese ca mai are doi copii acasa...


© moonlight 2009

Ultima ninsoare

Peste Bucuresti ninge. Ninge ca de mijloc de februarie, dupa cateva zile cu miros arzator de primavara, care sa te faca sa speri. Ninge ca de incheiere, ca de sfarsit frumos care prevede un inceput in forta, plin de seva curgand tumultuos prin venele scoase la soare.

Ca o insomniaca ce sunt, ma plimb pe strazile Bucurestiului. Orasul e pustiu la ora asta, si nu va da semne de trezire pentru inca vreo patru ore. Timp suficient pentru mine si gandurile mele, pentru mine si lumea mea.

Zapada se asterne inca curat pe strazile tacute, pe unde nu mai trece la ora asta nici o masina. Maine se va topi, arsa de rotile celor care ne termina plamanii si frunzele. In noaptea asta insa, totul e inca alb, inca neprihanit de tehnologie si de viitor.

Ador strazile de langa Herastrau, pavate cu piatra cubica, ninsa usor, facandu-te sa te simti transpus in alta lume. Intr-un Bucuresti unde domnii inca erau domni, iar doamnele doamne. Din ce in ce mai putine femei mai stiu sa fie doamne, si inca si mai putini barbati sa fie domni.

Nu sunt "misandra", cum iti place tie sa spui, sunt doar realista. Femeilor le place sa spuna ca toti barbatii sunt porci, iar replica pe care o primesc de obicei la asta e ca toate femeile sunt curve. Ups, am spus "curva" pe net... oh well...

Am ajuns la concluzia (teorie testata, de altfel, in ultimii cinci ani destul de intens, pe iubiti de-ai mei si de-ai altora) ca cei mai mincinosi barbati sunt cei care sustin sus si tare ca ei nu fac parte din turma. "Toti barbatii sunt la fel", spune ea usor dezamagita, usor in expectativa, asteptand raspunsul. "Nu, eu sunt diferit, iti voi demonstra asta"; "no, cariño, vas a ver que conmigo, todo va a ser diferente, nunca te voy a defraudar"; "ai avut doar experiente neplacute, iubito, dar eu nu sunt asa, nu te voi face sa suferi, nu voi nesocoti promisiunile". Cand aud asta, stiu ca trebuie sa plec cat mai departe de acea persoana. Din pacate, sunt slaba si imi place sa cred in vorbe frumoase, asa ca nu fug atat de repede pe cat ar trebui. Si uite asa ajung sa scriu cate un post similar o data la doi ani :))

As vrea sa cunosc un barbat care sa aiba curajul sa spuna... da, sunt la fel ca ceilalti. Da, imi place sa ma uit dupa sani pe strada. Da, masina mea va fi intotdeauna mai importanta decat tine. Da, timpul petrecut cu tine e valoros, dar cel petrecut cu baietii la bere e priceless, ca in reclama de la Mastercard.

Pana acum, in scurta/lunga mea viata de (aproape) 26 de ani (nu mai ziceti la nimeni), am cunoscut un singur barbat capabil sa spuna lucrurilor pe nume. Din pacate, e frate-miu. Din fericire, sunt convinsa ca iubita lui de atatia ani se simte cu adevarat speciala.

Barbatii sunt toti la fel. Le plac sanii si fundurile, adora berea si (majoritatea) fotbalul, si profita de cele mai mici portite pentru a se face nevazuti sau a actiona in interesul lor. "Honey, invit-o si tu pe fata asta la dans, ca e singura"... asa incepe totul. Urmeaza partea cu... "pot s-o invit la un dans?", dupa care nu te mai intreaba, si te trezesti ca danseaza mai mult cu ea decat cu tine. Deh, evolutie... si pana la urma, a fost vina ta ca l-ai impulsionat sa invite fata la dans, nu?

Femeile sunt si ele toate la fel. Cu deviatii de la axa, ca si barbatii, dar in principiu, la fel. Numai ca noi recunoastem asta. Cred ca toate ne dorim sa fim iubite. Deh, blestemul Disney, unde Cenusareasa isi gaseste printul, Alba ca Zapada isi gaseste printul, Frumoasa din padurea adormita isi gaseste... ati prins ideea. Candva demult postam un schimb de replici genial din (probabil) serialul meu preferat:

Reneé Radick: Snow White. Cinderella. All about gettin' a guy. Being saved by the guy. Today it's the Little Mermaid, Aladdin, Pocahontas. All about gettin' a guy.
Ally McBeal: So basically we're screwed up because of...
Reneé Radick:Disney.

Oh so true...

Majoritatea, cele care nu dansam pe mese in Bamboo, nu ne imbracam in roz si nu vorbim cu "fata", ne mai dorim si sa iubim, nu doar sa fim iubite. Dar in principiu, toate aspiram la acelasi lucru, si, oricat de feministe am fi, o spunem.

Din ce in ce mai mult, am ajuns la concluzia ca e o moda a misoginului, care parca e apanajul barbatilor lipsiti de cojones. Pai fratele meu, nu tot o femeie te-a facut? Cine te crezi sa te declari misogin si sa lovesti in femei? Nu ti se pare ca daca lovesti in toate femeile, implicit lovesti si in maica-ta? Noi fara un barbat alaturi putem sa traim, vor exista intotdeauna specimene dispuse sa doneze ceva samanta in schimbul a diverse chestii, dar voi fara o femeie alaturi, mai greu, pentru ca, da, unele isi "imprumuta" uterul, dar mult prea putine pentru ca specia sa supravietuiasca. Si sunt convinsa ca in cateva mii de ani, femeile vor dezvolta capacitatea de a se reproduce singure, si atunci veti fi doar niste sclavi.

Da... un link pe mess catre coltul misoginului (amuzanta, de altfel, gandirea de amiba a celui care il scrie) m-a determinat sa compun acest (mult prea lung) post.

Si cand te gandesti ca voiam doar sa spun ca in Bucuresti ninge vesel, sau trist, sau obosit, depinzand foarte mult de fiecare minut care trece si de fiecare stare de spirit care ma cuprinde. O ninsoare de sfarsit de iarna, o ninsoare de sfarsit de ev, care se asterne lent si tot mai repede peste drumuri, peste blocurile comuniste, peste inimile sfaramate, si peste cele carora nu le este rusine, intr-o lume in care sa fii indragostit e un stigmat, sa iubeasca asteptand primavara.


Ultima ninsoare © moonlight 2009

Carnaval 2009 :D

In fiecare an in februarie, imi doresc sa fiu aici:



View Larger Map



Nu pentru cine e acolo, ci pentru ce se intampla acolo. N-am avut inca posibilitatea sa vad pe viu defilarile, dar am fost in Cidade do Samba si am vazut cum se fac pregatirile pentru carnaval.

Carnavalul incepe pe 20 februarie, iar defilarile scolilor din Grupul Special (un fel de Primera División) vor avea loc duminica si luni. Voi incerca, evident, sa prind le pe net undeva, daca vor fi transmise. Macar cele de duminica, atunci cand vor fi si cei de la Beija-Flor, campionii ultimilor doi ani, si scoala mea de samba preferata.

Stiu ca va plictisesc in fiecare an cu asta, dar eu una abia astept ziua in care voi fi pe Marquês de Sapucaí de Carnaval.

Samba de anul asta (sper eu, castigatoare :D) o puteti asculta aici:

No Chuveiro da Alegria, quem banha o corpo lava a alma na folia!


Iar performanta de anul trecut de pe Sapucaí pot sa o pun ca filmulet:

99 Baloons

Am bocit ca o proasta cand am vazut filmuletul de mai jos.
Daca intrati si pe blog, deja devine mult prea mult...

Am ramas fara cuvinte, asa incat tot ce o sa fac este sa postez filmuletul...

Viceversa

Azi noapte te-am visat flamând de mine
cum n-ai fost niciodată
pe vremea când cu-nfrigurare ne iubeam,
ascunsi de vocea rece care ne soptea suav
că nu sunt pentru tine,
ca nu vei fi cu-adevărat al meu.
În vis tăceai, asa cum niciodată n-ai tăcut,
si ti-ai lăsat sărutul să vorbească,
să mă-nfioare,
să-mi sopteasc-umbrindu-mi ochii
că sunt a ta, femeia pe care ai dorit-o,
pe care ai cules-o de pe ram
cu mâna caldă, din ruga tineretii.
În vis vorbeam, cum niciodată n-am vorbit
si nu mai îndrăzneai sa-mi spui
că îmi adori tăcerea,
despre cum vocea-mi răsuna în palmă,
iar palma îti striga sa pleci, nu esti al meu...



© 2009 moonlight All Rights Reserved

Nu stiu

Urma sa scriu un post super lung despre cine sunt, despre cum ultimii ani m-au transformat in asa fel incat maica-mea nu m-ar mai recunoaste, despre cum unele persoane au avut o prea mare influenta asupra mea...

Poate ca alta data. Incerc sa ma definesc, sa-mi dau seama unde e locul meu, cui apartin, incotro sa ma intorc. Incercand sa ma cunosc pe mine in toti acesti ani, am renuntat insa la a-i cunoaste pe ceilalti. Am pierdut contactul cu atat de multa lume, fara de care am crezut, la momentul respectiv, ca nu voi putea sa traiesc. O foarte buna prietena, si poate singura persoana de pe lumea asta care ma cunoaste cu adevarat, mi-a spus ca sunt foarte selectiva in a-mi alege prietenii. Mi-a luat mult timp sa rationalizez ca intr-adevar asa este, si sa incerc sa fiu mai deschisa, si inca nu sunt asa cum as vrea.

Nu suport oamenii care incearca sa intre cu forta in viata mea. Eu, pe de alta parte, nu sunt genul care sa intervina in viata altora, decat daca ei vor. Ramasitele unei educatii pe care I o condamna, dar care din punctul meu de vedere se bazeaza pe cel mai pur respect fata de intimitatea si de sentimentele altora. N-o sa fiu niciodata cea care sa traga de oameni intr-o directie sau alta, cea care sa-si povesteasca viata doar de dragul de a o face. De cele mai multe ori, imi place sa ma definesc ca o persoana antisociala. Prefer sa am doar 2 prieteni buni, decat 10 in care sa nu am incredere. Si ce-i drept, dureaza foarte putin pentru ca cineva sa-mi piarda increderea.

Am ridicat de-a lungul anilor un zid in jurul meu. A fost de ajuns ca un singur tip sa ma faca sa sufar, ca sa nu mai am incredere in nici un barbat. A fost de ajuns ca o singura femeie sa se bage unde nu trebuia, ca sa nu mai am incredere in nimeni in afara de bunica-mea.

Si acum urmeaza dilema... :)))
Ma ascund in pustiu, si las pe toata lumea sa faca ce vrea, sau incerc sa lupt pentru fericire, cu pretul socializarii?

Oare in desert exista internet si Let's Dance?


© 2009 moonlight All Rights Reserved

M-am intors

Oare?

La fiecare inceput de an, imi impun oarecum sa revin la scris. Nu pentru altii, ci pentru mine. Era o vreme cand ma deconecta de la realitate, cand ma transpunea intr-o lume inaccesibila altora.

Am tinut un blog multa vreme. Dupa care s-au intamplat doua lucruri care m-au facut sa renunt. Mi-a fost resetata parola de la vechiul yahoo (iar blogul fiind pe 360, n-am mai putut sa scriu multa vreme, pana mi-am recuperat contul), si l-am cunoscut pe Ionut.

Blogul l-am mutat intre timp aici.
Dar din respect pentru I, pentru ca nu am vrut ca viata mea anterioara sa intervina in vreun fel intre noi, n-am mai continuat sa scriu.

Nu stiu daca o sa ma tin de acest... "plan". Dar, ca si atunci cand am inceput prima oara sa scriu pe un blog, my life is a fucking mess. Si asta poate ca o sa ma ajute din nou sa scap de realitate.

Cand eram sub dus, compusesem in minte intregul post. Era optimist, si intelectual, si multe altele. Ca de obicei cand "scriu" ceva sub dus, cum am ajuns in fata pc-ului, am uitat tot. Asa ca deocamdata o sa ma opresc aici. Inceputul e tot ce conteaza. Primul pas l-am facut.

© 2009 moonlight All Rights Reserved

Carnaval 2008 - Viradouro to Present Holocaust Theme

The Carnival in Rio de Janeiro began this weekend.

eFluxMedia reports that a carnival float showing the victims of the Holocaust and a Hitler figure was banned from participating at the Rio Carnival after the Jewish community opposed to it. Yesterday a judge issued an injunction that will not allow the samba group to participate at the parade with the Holocaust-theme float after the Jewish Federation of Rio de Janeiro, the Fierj, filled a lawsuit against it, the Associated Press reports. José Roitberg, a federation spokesman, said: "It's inadmissible that they could have a parade float depicting dead Jews and a live Hitler on top of them. “The samba school Unidos do Viradouro, which came with the idea of the Holocaust, said that the theme was made in order to remind the people about the horrors in the past and to try to prevent them from happening again. Paulo Barros, the creative director of Viradouro said it was a respectful reminder of the Holocaust. He said: "This an extremely serious work, and people think we're mocking," Telegraph.co.uk informs. Judge Juliana Kalichszteim from the Rio de Janeiro state said: “Carnival should not be used as an instrument of hatred, any kind of racism and clear trivialization of barbaric and unjustified acts against minorities. “The Holocaust theme float of the Viradouro group was one of the several planned by the samba school to use as part of its theme “It Gives You Goose Bumps.” Another float by them represents cold, fear and birth. Viradouro is scheduled to parade on Monday and it didn’t say if it will have a live Hitler. According to the judge, the group can participate, but it will have to remove the mannequins that stand in for the dead bodies. If they will ignore the order they will be fined with $113,000 and $28,000 for every dancer that is dressed like Hitler. The Carnival is an annual festival held in Rio de Janeiro 40 days before Easter. It marks the beginning of the fast and is a major tourist attraction. Rio Carnival is an official competition made up of 12 separate parades of the samba schools from the city’s favelas and lasts four nights.

The Carnival started on Sunday. The 12 schools of samba presented a parade of 80 minutes with hundreds of dancers and musicians dressed in different costumes, each school depicting a theme on the float. At the end of it one of the samba schools is declared a winner.

My favorite is still Beija-Flor. They won last year, and this one they are between the favourites. I'll update later with the results for 2008.

Article from www.efluxmedia.com ; Foto: Desfile da Beija-Flor by José Patrício/Agência Estado for carnaval2008.terra.com.br

Shocking News

I'm not returning to this blog with good news, but somehow I wanted to leave a small homage to one of my favorite actors, Heath Ledger, who was just found dead yesterday in New York.

I was at work when I first read the news on CNN site, and remained stunned for a few minutes, incapable of reacting. I hate what celebrity does to really good artists, and I really don't agree with what someone I know said, that all truly good artists, staring with Van Gogh - a well known opium addict - have some sort of addiction that "allows" them to create, to express themselves.

Heath was only 28... cute guy, father of a 2 year old girl, Academy Award-nominated... And he had such a great and addictive smile...

I first saw him act in "10 Things I Hate About You", maybe the only "teenage" movie I like to watch without getting bored. I found him charming, funny, cute as a devil, and promising. I always laugh when I see that movie, Heath and Julia Stiles are do great together... I mean, how can you not, when you have dialogs like...

Patrick: Well maybe you're not afraid of me but I'm sure you've thought about me naked, huh?
Kat Stratford: [sarcastically] Am I that transparent? I want you, I *need* you, oh baby, oh baby.

or...

Patrick: Hey there girly... how you doin'?
Kat Stratford: Sweating like a pig actually and yourself?
Patrick: Now there's a way to get a guy's attention huh?
Kat Stratford: My mission in life but obviously I struck your fancy so you see it worked... the world makes sense again.

Then I loved him in "Casanova", cried next to him in "Candy", remembered childhood and fairy tales when I saw "The Brothers Grimm", adored him in "The Patriot", "A Knight's Tale", "Ned Kelly", even in "Brokeback Mountain".

Heath Ledger was born in Perth, Australia, and named Heathcliff Andrew after the main characters of Emily Bronte's "Wuthering Heights." He began acting at a local theater as a child.

Ledger's first American film was the teen comedy "10 Things I Hate About You" in 1999, and he immediately attracted attention from Hollywood. He passed up several scripts before taking a role in the Revolutionary War drama "The Patriot" in 2000 and "A Knight's Tale" in 2001. He also played a supporting role in "Monster's Ball," among other films.

"In a way I was spoon-fed a career," he told the Glasgow Herald in 2005. "It was fully manufactured by a studio that believed it could put me on their posters and turn me into a product. ... I hadn't figured out properly how to act, and all of a sudden I was being thrown into these lead roles."

But Ledger was perhaps best known for his 2005 portrayal of Ennis Del Mar in "Brokeback Mountain," about two cowboys who had a secret romantic relationship. The role earned him an Oscar nomination.

"I felt that choices were being made for me, so I feel this has been my time now to find the good stories and test myself," Ledger told the Glasgow Herald in the 2005 interview. "It has been an interesting year, where I finally have a sense of accomplishment."

Ledger has a daughter, Matilda Rose, born in 2005 to his then-girlfriend, Michelle Williams, who played his on-screen wife, Alma, in "Brokeback Mountain." The couple have since separated.

News taken from cnn.com ; Shoking News© 2008 moonlight ; PHOTO from upload.moldova.org

New Obsession/Argentine Tango

The tango first surfaced outside Argentina during the ragtime dance craze of the arly teens, when it became the latest rage in London, Paris and new York. Ironically, at that moment back home it was a dance of the bars and brothels, not something to be done in polite society. At first the notieriety it received abroad was an embarrasement to the Argentines. But eventually this international attention helped bring the tango into the country's proper salons and ballrooms and finally to become a major part of the Argentine identity. I hope the same may occur with these gorgeous, intriguing piano pieces from the tango's early years, which have yet to be fully appreciated. I believe the tango will be remembered as one of our century's most important musical innovations - perhaps on par with ragtime, jazz and rock-and-roll. It's possible that the book you are holding (Argentinean Tangos for Keyboard) may become one of the primary resources for future musical historians. If you are astonished by the first claim, please witheld judgement until you've played through the gorgeous, intriguing music in this volume. The second claim is based on the fact that this is the first extensive collection of early tango piano music ever published outside Argentina. It's amazing such wonderful music, born at the turn of the century, should remain innaccessible outside its native land for almost 100 years. But perhaps lack of easy access to the music is one reason why the tango has remaines so stereotyped, romantic, elusive and misunderstood. The tango is above all dance music. The dance and its music were born and evolved together in the final decades of the 19th century in the slums in the outskirts of Buenos Aires and in neighboring Montevideo, Uruguay (just across the Rio de la Plata). During its earliest years, from about 1880 to 1900, few tangos were recorded or comitted to paper. But during this final quarter of the 19th century was born a new generation of musicians who would soon take tango beyond its simple beginnings. These are the composers of the guardia vieja, the old guard. From about 1900 to 1920 they developed the tango into one of this century's most romantic and beautiful music forms. During the early years tangos might be played by a solo pianist in a cafe, or by a duo or trio with flute, violin, guitar or bandoneon. But publishers discovered that tango partituras, piano sheet music, could sell to tens of thousands of copies. Despite the fact that the guardia vieja composers played many different instruments, piano scores became the vehicle for capturing the evolution of the tango as the composers experimented with its form. his sheet music also served as charts for the early groups, somerimes containing lines for other instruments. Many of the early composers were self-taught, played by ear, and had to rely on friends to notate their music on paper. Some were part-time musicians, supporting themselves in other trades. And many played other instruments. By the late teens hundreds of composers had published literally thousands of tangos in Buenos Aires and Montevideo, though many tunes were printed in very small runs. Around 1920 the vocal tango became much more prominent, initially propelled by the popularity of folksinger Carlos Gardel. An entire genre of vocal tango music evolved with lyrics that might be compared to our country-western music. During he 1920s as the tango became more widely accepted, bands expanded to meet this rising popularity. Eventually the duos, trios and quartets of the early days grew to become the Argentine equivalent of our swing-era big bands - tango orchestras with 20 pieces or more, featuring entire sections of bandoneons and strings. Both the expansion of the orchestras and the rise of vocal tango give the music a very differentstyle after about 1920.

By Bill Matthiesen @ www.milonga.org