Numai că din când în când trebuie să ne reamintim. Pentru că tot ce ne înconjoară ne spune altceva. De la revistele glossy care pun pe copertă numai fotoșopuri la oamenii cu care interacționăm, care ne spun că trebuie să slăbim/să ne îngrășăm/să ne vopsim/să ne îmbrăcăm nuștiucum.
Și acum mă doare când îmi amintesc câte nopți plângeam pe înfundate în adolescență pentru că nu eram mulțumită cu mine. Nu îmi plăcea nimic. Eram prea înaltă. Aveam țâțe prea mari. Tenul prea gras. Talpa prea lungă. Eram complexată de cicatricea de la operația de luxație de șold și de părul subțire și lipsit de volum moștenit de la taicămiu. Aveam ochii căprui și nu albaștri sau verzi. Îmi creștea păr pe picioare (go figure!). Aveam unghiile prea mici, sprâncenele prea stufoase, fundul prea mare. Eram, pe scurt, a mess și, din păcate, atitudinea alor mei nu m-a ajutat deloc, pentru că și mama mea avea un complex legat de greutate pe care mi l-a transmis, voit sau nu (tind să cred că prima variantă).
Mi-a luat mult timp să ajung să fiu ok. Să mă pot uita în oglindă și să zic, fată, ești frumoasă. Am luptat cu mine, împotriva societății care-mi spune zi de zi că nu mă potrivesc normei, că nu sunt cool dacă nu-s blondă și n-am patruj de kile cu tot cu bagaje. A fost un proces care a durat ani de zile. Ani de zile de complexe, de „mi-e rușine să ies în club pentru că nu-s (insert adjectiv)”, de „nu mă duc la plajă pentru că am vergeturi”, de „o să rămân singură toată viața pentru că-s urâtă”.
Acum, în sfârșit, sunt ok. Mă uit în oglindă cu plăcere și îmi zîmbesc. Și ce zâmbet frumos am! Îmi place faptul că sunt înaltă și nu mă mai sfiesc să-mi pun tocuri, chiar dacă îmi depășesc boyfriendul cu un cap. Faptul că am tenul gras e o binecuvântare, mai ales la vârsta asta la care încep să apară ridurile și mie îmi dau oamenii 25. Ador culoarea părului meu și mi-e milă de fata de acum câțiva ani care se vopsea pentru că iubitului îi plăceau roșcatele. Nu mi-aș mai dori altă culoare de ochi, pentru că nu aș avea aceeași libertate în alegerea machiajului. Și, deși mi-ar plăcea să mai am 65 de kile, nu fac din faptul că am mai multe o dramă și nu mă stresez zi de zi cu cântarul și curele de slăbire.
Pe măsură ce ne pierdem inocența și suntem absorbiți de lumea regulilor impuse de alții, devenim din ce în ce mai damaged. Vrem să fim alții, uitând să fim noi. Și rămânem așa în suspensie, între inocența acestor copii din filmuleț care își doresc aripi de zâne și cozi de sirenă (și eu aș vrea să mă pot teleporta ca să mai dorm juma de oră dimineața!) și maturitatea de a ne accepta pe noi așa cum suntem.
Ce aș schimba eu la mine acum? Nimic. Aș schimba, însă, mentalitatea oamenilor, pentru ca societatea asta minunată în care trăim să nu ne mai biciuiască pentru modul în care arătăm și să nu mai încerce să uniformizeze frumusețea.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu