Mă mai apucă să-mi vizitez blogul din când în când şi mă minunez di tăti șiele iubiri şi suferinţe momentane prin care am trecut. Prin aproape-logodna din vremurile în care credeam că primul tre să fie şi ultimul, prin visurile de Brazilia şi prin altele care nu mai merită menţionate aici, pentru că amintirile mele despre ele (a se citi ei) se rezumă la cele câteva rânduri pe care le-am aşternut pe această pagină.
E de-a dreptul fascinantă pentru mine această călătorie de maturizare din ultimii 13 ani - că atât a trecut de când mi-am „făcut” primul iubit stabil. Fascinante, amuzante sau dulci-amărui momentele de nesiguranţă, de nesomn, de fericire momentană pe care o confundam cu forever-ul din filmele Disney. Atât de fascinante încât nu-mi vine să le şterg sau să le ascund de el, cel care îmi atât de umple zilele şi nopţile în acest moment.
Nu ştiu dacă acum, la aproape 30 de ani, mi-am găsit destinul. Dar nu mai cred că există o singură persoană pentru fiecare - ar fi mult prea greu să o găsim, la cât de mare e lumea asta. Și mă bucur enorm pentru mine, la modul cel mai egoist cu putință, că nu mai cred în asta. Pentru că altfel aș fi fost încă pierdută în cele visuri populate de apusuri de soare pe Ipanema alături de un băiat blond care să vorbească dulcele grai carioca.
Și atât de pe nesimțite s-a întâmplat totul că nici nu pot pune degetul pe momentul în care mi-am dat seama că, deși nu l-am uitat, nu-l mai consider singura și marea iubire a vieții mele. Știu doar că azi dimineață pe la 4, după o noapte extrem de agitată și de plină de emoții negative, când băiatul meu blond care-mi vorbește într-o română delicios de ardelenească mi-a zis „hai să facem un B mic cu ochi albaștri”, în sufletul meu nu mai era loc de nimic altceva decât de noi doi, acum.
Și călătoria continuă.
