Goodbyes

De fiecare dată când ajung acasă mă apucă o nostalgie stupidă și încep câte un articol pe blog despre ce înseamnă toate astea pentru mine. De cele mai multe ori, articolul ajunge în coșul de gunoi pentru că îmi dau seama că nici măcar mie nu mi-ar face plăcere să-l recitesc, având în vedere că e doar un sentiment de moment care se duce naibii o dată cu primul semn de plictiseală. Care, ca să fiu sinceră, mă ajunge din urmă foaaarte repede. 

Desigur, în ultima perioadă, Piatra Neamț-ul n-a mai fost atât de plictisitor ca de obicei. Dar toate au un sfârșit și, după o perioadă de vizite regulate al căror sens l-am pierdut, îmi dau seama că nu, nu vreau să fiu aici. Frumusețea și liniștea pe care le găsesc de obicei nu-mi mai aduc nici un fel de sentiment. Poate că vorbesc la nervi când spun că următoarea vizită acasă, dacă pot să-i mai spun acasă unui loc de care nu aparțin în nici un fel, va veni peste foarte mult timp. Dar, dacă nimic nu se va schimba, aici este punctul final al unei relații năbădăioase cu un oraș pentru care, pentru moment, nu simt decât... nimic.

Já estou melhor, obrigada

Lisboa, pertinho da estação de metro Baixa-Chiado. Imagino uma menina sair de um mau tempo e estar agradecida aos amigos dela. Tem muito mistério esta frase escrita em azulejos nessa parede tão chata. Não consegui encontrar se tem algum significado especial mas, como sempre, a minha imaginação voa... Esta frase, escrita assim dessa maneira e nesse lugar, traz-me lembranças de coisas que achei perdidas nas sombras do passado. Claro, estava depois de um dia, um maravilhoso, ainda cansativo dia em Porto, onde, você já sabe, passei os melhores dias da minha vida.

E digo eu também, com certeza, já estou melhor. Obrigada.

Não tem nada que ver com você e tem tudo que ver com você. Estranho, né? Pois não...

Na verdade, não tem nada que ver com você porque já faz muito tempo que não está na minha vida. Não fisicamente e, para todo o mundo, só isso tem importância. Não vou falar aqui do que está por dentro de mim, isso não se vê e, além de escrever de vez em quando algumas bobagens neste blog, não deixo transpirar nada lá fora.

Mas tem tudo que ver com você porque, duma forma, o dia passado em Porto traz-me tantas lembranças, que achei que vou afogar de novo nesse oceano de melancolia onde passei tanto tempo nos últimos anos. Mas não. Foi... incrível, foi como se voltasse noutro tempo, um tempo de paz e felicidade. E, ainda já saber que estava bem, foi como uma confirmação que sim, agora estou pronta para ir adiante sem nostalgias inúteis, saber mesmo que jamais vou amar dessa forma, mais feliz que pelo menos amei com tanta paixão. E contente que posso sentir afeição por ele.

Já estou melhor, obrigada.

Porto, meu amor. Então e agora (Then and Now)

Boxtel

Boxtel-ul miroase a iarbă și a flori. Fiecare casă are gazon tăiat frumos, gard viu și trandafiri cărora le cam trece vremea. Și aproape fiecare casă are steaguri portocalii. Olanda trăiește intens mondialul.

Nu cred că există liniște mai adâncă decât aici... în comparație, Piatra aduce a metropolă aglomerată. La șase seara, totul se închide, cu excepția câtorva terase nepopulate. Lumea s-a retras acasă. 

Pe străzi, toți merg pe biciclete. În timpul zilei, normal, pentru că la ora asta, la care mă plimb eu pentru a mai scăpa de stresul de peste zi și de gândurile negre, abia de se mai zăresc câteva persoane.

Eu sunt singura care se plimbă pe jos. Și sunt singura pe tocuri. Chiar dacă n-aș avea camera în mână pentru a face poze, tot și-ar da seama toți că nu e locul meu aici.

Toată lumea se salută pe stradă. Chiar și pe mine mă salută. Zâmbesc, dar mă simt incomod. Sunt poluată de aglomerația Bucureștiului și nu mai pot aprecia acest colț de liniște, atât de pitoresc.

Eram aproape de o trecere de pietoni, dar nu chiar foarte aproape, mergând mai încet decât un melc, savurând acest loc cu toți porii. Mașina care vine se oprește să mă lase să trec, deși, la mersul meu, aș mai fi făcut două minute până la zebră. Ireal.

Mă întorc la hotel în jur de 8 jumate, după ce am dat turul orășelului în vreo oră. Deja nu mai e nimeni pe stradă și mă simt stingheră. Gândul că, după asta, urmează agitația Lisabonei mă mai încălzește.

Îmi pare rău că nu sunt cu tine.

poza © 2010 moonlight

And Just How True Is That...?

Sursa

În altă ordine de idei, două săptămâni de acum încolo voi fi pe drumuri. În Olanda cu munca până joi seară, de vinerea cealaltă o săptămână  la Lisabona cu nişte oameni tare dragi sufletului meu. Frumos de tot.