Sfârşit

S-a mai terminat un weekend. Mergem in coloana, intorcandu-ne de la micul colt de rai unde am lasat o parte din suflet - Gura Portitei. Soarele - mare si rotund - apune peste campurile de floarea-soarelui, uscate acum, scaldand E81 intr-o lumina magica, aurie, care ma face sa visez, sa-mi imaginez ce se intampla in vietile celor din jur...

Se merge greu inspre Bucuresti, coloana o sa se sparga abia la Medgidia. Inchid ochii...

In masina din fata noastra, doi indragostiti impartasesc bucuria unei logodne incepute la lumina stelelor si in sunetul valurilor. Undeva in spatele nostru, poate ca parintii incearca sa-si potoleasca copiii recalcitranti, obositi de soare si drum, si tristi ca au lasat marea in urma, ca vacanta aproape s-a terminat.

Pe langa noi trece o masina in viteza, pe contrasens, incercand sa-si faca loc. Cei doi tineri alearga spre casa, ca sa scape cat mai repede de prezenta dureroasa a celuilalt, dupa ce si-au dat seama ca dragostea lor a murit de mult. O fata cu zambetul adormit se straduieste sa afle cand i-au disparut farmecele, dupa ce a incercat fara succes sa-l cucereasca pe cel care-i este amic de cativa ani, si de care se simte inexplicabil atrasa de ceva vreme.

Drumul scaldat de ultimele raze ale soarelui primeste indiferent sperantele, tristetile si bucuriile celor care se intorc - bronzati - de la malul marii. Eu... incerc sa-mi dau seama care este locul meu in lume, si unde ma va duce acest drum... Dar ceva tot stiu... nu te mai iubesc...

Prin urmare, nu te mai iubesc

Nu mai vreau comori înflăcărate

Vreau de-acum comori adevărate

Fapte, nu himere şi poveşti

Stiu acum că toate au un sfârşit

Stiu acum că toate-au fost doar planuri

Vreau pesemne, dincolo de geamuri

Să te fac să crezi că am murit

Ai dreptate, alte limbi vorbeam

Şi-alte zări ţinteam pe-aceleaşi vorbe

Sub tristeţi şi lacrimi monoconde

Două frunţi străine-ncrucişam

Prin urmare, nu te mai iubesc

Şi cu toate acestea am să-ti port

O frumoasă aducere aminte

Printre zeci şi sute de cuvinte...
(adaptare dupa Poesis)

POESIS-PRIN URMARE NU MA MAI IUBESTI
Asculta mai multe audio Muzica

Si totusi exista iubire...

"Mă simt un om binecuvântat. Câtă vreme există în viaţa mea muzică şi poezie, rugăciune şi iertare, copii care se joacă, Dumnezeu şi Marea Neagră, prieteni şi iubire, restul nu contează. Am trăit miracole pentru ca­re nu ştiu ce am făcut ca să le merit. Am iu­bit şi am fost iu­bită. Unele lucruri mi s-au în­tâmplat prea devreme, altele prea târ­ziu. Parcă am fost mereu defazată faţă de propria viaţă. Am cântat, am creat, am sufe­rit, am fost fericită, am luptat, am plâns, m-am bucurat. Am trăit."
Tatiana Stepa


De multe ori uitam ca artistii nostri sunt si ei oameni, ca sufera si iubesc, ca au durerile si bucuriile lor. Ne consolam cu gandul ca vor fi mereu printre noi - zei nemuritori - sa ne incalzeasca sufletele. Ii vedem ca pe un drept al nostru, credem ca ne apartin, cand de fapt ei nu apartin nimanui, si in acelasi timp - lumii intregi.

Azi dimineata, petalele florii care s-a numit Tatiana Stepa s-au scuturat... Cerul a plans in Bucuresti, soarele a uitat sa iasa din nori, iar eu am incremenit pentru cateva momente, cu inima batuta in cuie si mainile tremurand. Avea 46 de ani...

Eu una, n-am stiut ca Tatiana Stepa suferea de cancer de col... I-am ascultat muzica de atatea ori, de atat de multe ori a cantat inimii mele, de atatea ori mi-am regasit sentimentele, sau m-am regasit pe mine in muzica ei... si cu toate acestea, in ignoranta mea, m-am interesat mai putin de persoana din spatele vocii...

Din pacate, am vazut-o o singura data in concert live, acum cativa ani, cand am dus-o la Festivalul de la Sighisoara pe singura persoana alaturi de care, pana acum cel putin, m-am vazut imbatranind. Vocea ei a redus la tacere pe cele cateva mii de oameni care se aflau in oras, si pielea mi s-a facut de gaina cand a inceput sa cante, asa cum mi se face si acum de fiecare data cand ii ascult muzica.

Mi-e greu sa vorbesc acum despre ea... Jurnalul National i-a dedicat o editie de colectie, in 25 august 2008. Va las cu povestea vietii ei, asa cum a scris-o pentru acea editie a JN, si cu melodia care imi frange inima, si imi da speranta in acelasi timp...





"Data naşterii: 21 aprilie 1963. Părinţii: Maria şi Vasile. Primul dintre cei trei copii ai familiei Stepa. Când mama era însărcinată au văzut filmul «Zboară cocorii». De acolo, prenumele, de la Tatiana Samoilova. Locul naşterii: Lupeni, ju­de­ţul Hunedoara. Valea Jiului. Un loc de o frumuseţe nemaiîntâlnită de mine, cu Retezatul de o parte şi Parângul de cealaltă (...). Am avut o copilărie minunată, cu puţine jucării, dar cu multe jo­curi. Am «călărit» o singură tricicletă, toţi trei copiii, pe care tata o repara mereu când o treceam de la unul la altul. Am fost înconjurată de muzică, din prima zi a vieţii; părinţii mei s-au cunoscut cântând şi, dacă n-au avut bani mulţi, au avut destulă frumuseţe în suflet şi dragoste pentru noi (pentru mine şi pentru fraţii mei) ca să ne simţim întotdeauna speciali. Şi cred că aşa am şi fost. Am încercat să-mi fac părinţii mândri de mine şi să le îm­pli­nesc visele; cele pe care le-am putut împlini. Şi am încercat, mai ales în ultimii ani, în care le-a fost greu şi-au pătimit, să le fac suferinţa mai uşoară şi să simtă cât de mult îi iubesc. Am cântat prima dată pe o scenă când eram la gră­di­niţă. Probabil că am avut emoţii, pentru că am uitat textul. Apoi, părinţii mei m-au dat la balet, la vi­oa­ră şi la pian. Am făcut vioară 8 ani, ca instrument principal. Mi-ar fi plăcut mai mult pi­a­nul, dar nu aveam bani nici de pi­a­ni­nă. Am plecat câţiva ani din Valea Jiului, ca să-mi găsesc un drum, dar, paradoxal, acelaşi drum m-a adus înapoi. Tatăl meu a fost miner, fraţii mei au fost mineri. Unul dintre ei, Daniel, lucrează şi acum într-o mină din Ungaria, unde s-a stabilit de câţiva ani şi unde şi-a întemeiat fami­lia. Eu însămi am lucrat ani de zile la mina Lu­peni. N-am întâlnit în toată viaţa mea de pâ­nă acum (...) oameni mai frumoşi la suflet ca minerii. Sensibili, ne­fe­ri­ciţi, cu nenorocul deasupra lor şi cu fatalitatea în destin. Pentru mine, şi ridurile pe care le scrie cărbunele pe chipurile minerilor sunt frumoase.

CĂTĂLIN
M-am căsătorit foarte tânără şi am greşit. Din fericire, din această mare greşeală a vieţii mele a venit şi cea mai mare bucurie a ei: bă­ia­tul meu, Cătălin. Când el avea aproape un an, m-am despărţit de tatăl lui şi apoi am intrat în Cenaclul Flacăra. Părinţii mei m-au ajutat şi au fost şi părinţii lui, în lungile perioade de tur­neu. Fratele meu, Vasile, a fost tatăl pe care nu l-a avut niciodată. Au fost perioade grele şi pentru el, şi pentru mine, dar au învins lu­cru­ri­le care ne uneau. Am trecut prin multe împreu­nă, mai ales în ultimii ani, am pierdut amân­doi oamenii pe care îi iubeam cel mai mult, dar aceste momente mi-au arătat ce copil minunat am, ce suflet frumos are, cât e de sensibil şi ce norocoasă sunt că este lângă mine. Ascultă mul­­tă muzică bună şi cântă doar pentru sufletul lui. N-a vrut să trăiască în Bucureşti şi, chiar dacă atunci nu mi-a căzut bine, încep să-i dau tot mai multă dreptate. Acolo, în locul co­pi­lă­ri­ei mele, şi-a găsit liniştea şi bucuria. Se iubeşte de ani de zile, din liceu, cu Alina, cea frumoasă, cuminte şi cu suflet mare. O consider de multă vreme copilul meu.

CENACLUL FLACĂRA
În septembrie 1982, pe stadionul din Făgăraş, în faţa a 30.000 de spectatori, am debutat în Cenaclul Flacăra, cu un cântec numit «Şi-am să-mi fac o doină». Am debutat simplu, cum făceau cei mai mulţi, dar am rămas greu, cum rămâneau puţini. Până la desfiinţarea lui, în 1985, am avut, cred, în jur de 1.000 de spectacole, care nu se compară cu nimic din ceea ce am trăit şi am văzut ulterior, din nici un punct de vedere, nici al calităţii, nici al cantităţii, nici al încărcăturii emoţionale. A fost un miracol pentru mine şi poate momentul în care mi s-a pecetluit destinul. Preţ de căteva luni nu mi-am revenit din uluire. Totul era foarte nou şi neasemuit de frumos. Şi astăzi cred că nu e puţin lucru să cânţi pe aceeaşi scenă cu Ştefan Hruşcă, cu Vasile Şeicaru, cu George Nicolescu, cu Gil Ioniţă, cu Valeriu Penişoară, cu Iris, cu Holograf şi, Doamne!, cu atâţia alţii! Acolo am devenit, în cea mai mare măsură, cea care sunt astăzi. Acolo am învăţat istorie (Put­na, Ţebea, Alba Iulia, Rămeţi), am învăţat geo­gra­fie (nu există oraş sau comună prin care să nu fi trecut), am învăţat poezie (de la poezia de dra­gos­te a lui Mihai Beniuc până la poezia lui Zaharia Stancu, Rilke, Esenin, Vulpescu, Lorca, Constan­ţa Buzea, Omar Khayaam, lista e mult prea lungă), am învăţat ce înseamnă scena şi dra­gos­tea pentru public, dar şi dragostea publicului, dar mai ales am învăţat să văd perlele în noroi. Am cântat câteva luni singură, apoi îm­pre­ună cu Magda Puskas, fostă componentă a «Ecoului», am format grupul «Partaj», după cân­tecul cu acelaşi nume, formulă în care cân­tăm şi astăzi, când reuşim să ne întâlnim. (...) În 1985, urmare a interzicerii Cenaclului Flacăra, am fost nevoită să mă în­torc în Valea Jiului, m-am angajat la mina Lu­peni, unde am rămas până în 1995. Nu am mai putut cânta muzică folk până în 1990.

CENACLUL TOTUŞI IUBIREA
A fost înfiinţat în 1990, tot de către Adrian Păunescu. Şi spectacolele, şi membrii cenaclului s-au urnit cu greu, după pauza impusă de 5 ani. În septembrie 1992, într-un turneu în Oltenia (în care au mai cântat Raul Cârstea, Cristian Buică, Emilian Onciu, Emeric Imre, Octavian Bud şi alţii) am avut bucuria să-i cunosc, cu câteva săp­tămâni înainte de tragica lor moarte, pe Doi­na şi pe Ion Aldea Teodorovici, oameni şi ar­tişti pentru care eu mai plâng şi astăzi. Aceea a fost perioada în care am început să scriu mult împreună cu Adrian Păunescu. Fiecare cântec a venit greu, după experienţe dureroase, după acumulări de suferinţă, a mea sau a altora, du­pă ce am trăit cu adevărat cele mai multe dintre cele pe care le cânt. Primul mare succes a venit în 1994, cu un cântec scris împreună cu Adrian Păunescu pe drumul dintre Cozia şi Râmnicu Vâlcea şi lansat la Costeşti de Hunedoara, «Copaci fără pădure», fără îndoială, cel mai iubit cântec al meu. Au urmat şi altele, zeci, sute de spectacole şi apoi plecarea mea de la Lupeni şi stabilirea în Bucureşti. Am început să lucrez la publicaţiile lui Adrian Păunescu şi aproape la "ordinul" lui am început să învăţ cal­culatorul şi tehnoredactarea de carte. Cu asta mă ocup şi azi şi îi mulţumesc că a insistat să fac ceva ce atunci nu mi se părea deloc po­tri­vit pentru mine. Aşa cum îi mulţumesc pentru tot ceea ce m-a învăţat şi pentru grija cu care m-a înconjurat întotdeauna. Acum iubesc aceas­tă meserie şi simt că sunt parte din fie­ca­re carte care iese din mâinile mele. De ani buni lucrez cărţile Ilenei şi ale lui Romulus Vulpescu, părinţii mei de Bucureşti, şi singurii care mi-au rămas, şi sunt fericită că am avut şansa să-i cunosc, să-i iubesc şi să mă bucur de afec­ţi­u­nea lor. Au fost ani grei pentru muzica folk după 1990. Parcă eram ciumaţi. Victor So­ca­ciu este unul dintre oamenii care nu s-au dat bă­tuţi şi a gândit cel mai mare şi, după ştiinţa mea, cel mai longeviv festival de muzică folk, «Om bun» (...). În ultimii ani, Jurnalul Naţional a readus acest gen de muzică acolo unde îi era locul, în inimile oamenilor, prin festivalul pe care l-a «inventat» împreună cu Florian Pittiş, «Folk you».

BOALA ŞI PRIETENII
Acum 4 ani, cea mai mare parte a familiei me­­le a intrat într-o luptă infernală cu boala, de fapt, într-o luptă nedreaptă cu moartea. Am luptat împreună, dar părinţii mei şi fratele meu au pierdut bătălia şi m-au lăsat singură. Dacă ar fi să găsesc ceva bun din acest coşmar aş spune că am devenit mai uniţi, că am dat afa­ră din viaţa mea tot ceea ce nu merita să ră­mâ­nă acolo, am făcut curăţenie în suflet şi am renunţat la ceea ce înseamnă consum inu­til de energie. Şi asta mi-a făcut existenţa mult mai simplă şi mai intensă. Şi dacă destinul mi-a dat atâta suferinţă, tot el mi-a hărăzit multă bu­cu­rie şi, cred eu, şi mult noroc. Într-o vreme în ca­re sunt batjocoriţi, eu spun că am o ne­sfâr­şi­tă preţuire faţă de medici, în general, şi faţă de cei pe care i-am cunoscut eu, în special. Aduc umi­la mea recunoştinţă colectivului medical al Spitalului Colţea, mai cu seamă prof. dr Ion Florea, dr Ciprian Aldea, tinerelor şi sufletistelor doctoriţe Raluca Pătru şi Oana Meşinschi. Lor, dar şi altora, pe care-i rog să mă ierte că nu le po­me­nesc numele, lor le datorez ultimii mei ani de viaţă. Am avut şi am prieteni cu care aş câş­ti­ga orice concurs al prieteniei, dacă el ar exis­ta. Ei au făcut zid în jurul meu atunci când mi-a fost greu, m-au apărat, m-au întărit şi nu m-au lăsat să mă prăbuşesc. Le mulţumesc Magdei Puskas, Cameliei Radulian, Mirelei Ghioc, Di­a­nei Tocitu, Brânduşei Simion, Sorinei Zlătan, Esterei Filip, familiei Florian Ioan, Danei şi lui Constantin Neculai (excepţional om de muzică, împreună cu care lucrez un nou album), lui George Chirca, lui Andrei Păunescu şi celorlalţi prieteni ai mei. Jurnalul Naţional a fost, de asemenea, un sprijin pentru mine atunci când mi-a fost foarte greu. Colegii mei din muzica folk m-au înconjurat cu generozitate şi cu afecţiune. Oameni pe care nu i-am cunoscut personal s-au rugat pentru mine. Toate aceste suflete, puse unul lângă altul, au devenit o mare forţă, acea forţă de care aveam nevoie.

Mă simt un om binecuvântat. Cred că viaţa mea a fost şi este frumoasă. Câtă vreme există în viaţa mea muzică şi poezie, rugăciune şi iertare, copii care se joacă, Dumnezeu şi Marea Neagră, prieteni şi iubire, credinţă şi uitare, restul nu contează. Am trăit miracole pentru care nu ştiu ce am făcut ca să le merit. Am cu­noscut oameni lângă care nici nu visam să stau. Am iubit şi am fost iubită. Am făcut gre­şeli. Am avut slăbiciuni. Unele lucruri le-am făcut prea devreme, altele prea târziu. Unele lucruri mi s-au întâmplat prea devreme, altele prea târziu. Parcă am fost mereu defazată faţă de propria viaţă. Am cântat, am creat, am su­fe­rit, am fost fericită, am luptat, am plâns, m-am bucurat. Am trăit." (Text publicat în Ediţia de Colecţie din 25 august 2008)