Boxtel

Boxtel-ul miroase a iarbă și a flori. Fiecare casă are gazon tăiat frumos, gard viu și trandafiri cărora le cam trece vremea. Și aproape fiecare casă are steaguri portocalii. Olanda trăiește intens mondialul.

Nu cred că există liniște mai adâncă decât aici... în comparație, Piatra aduce a metropolă aglomerată. La șase seara, totul se închide, cu excepția câtorva terase nepopulate. Lumea s-a retras acasă. 

Pe străzi, toți merg pe biciclete. În timpul zilei, normal, pentru că la ora asta, la care mă plimb eu pentru a mai scăpa de stresul de peste zi și de gândurile negre, abia de se mai zăresc câteva persoane.

Eu sunt singura care se plimbă pe jos. Și sunt singura pe tocuri. Chiar dacă n-aș avea camera în mână pentru a face poze, tot și-ar da seama toți că nu e locul meu aici.

Toată lumea se salută pe stradă. Chiar și pe mine mă salută. Zâmbesc, dar mă simt incomod. Sunt poluată de aglomerația Bucureștiului și nu mai pot aprecia acest colț de liniște, atât de pitoresc.

Eram aproape de o trecere de pietoni, dar nu chiar foarte aproape, mergând mai încet decât un melc, savurând acest loc cu toți porii. Mașina care vine se oprește să mă lase să trec, deși, la mersul meu, aș mai fi făcut două minute până la zebră. Ireal.

Mă întorc la hotel în jur de 8 jumate, după ce am dat turul orășelului în vreo oră. Deja nu mai e nimeni pe stradă și mă simt stingheră. Gândul că, după asta, urmează agitația Lisabonei mă mai încălzește.

Îmi pare rău că nu sunt cu tine.

poza © 2010 moonlight