Nu ştiu de ce aveam impresia, acum ceva vreme, că până la vîrsta asta voi atinge "corola de minuni a lumii", vorba poetului, că voi deţine secretul vieţii şi că voi avea totul figured out şi aranjat, în aşa fel încât să nu trebuiască să mă mai stresez...
Mi-am dat seama că nu m-am maturizat, nici pe departe. Asta dacă maturizare înseamnă să ştii cu exactitate ce vrei de la viaţă. Poate că m-a deprimat şi tata zilele astea, când m-a luat iar cu "tu ai dat cu piciorul la o ocazie foarte bună", referindu-se la decizia mea de a rămâne în Bucureşti după facultate. Poate că aşa e, nu ştiu. De fapt, nu prea mai ştiu nimic. Idealurile mele din ultimii ani s-au cam destrămat şi nu-mi mai doresc aceleaşi lucruri, zilele astea nu vreau decât să fiu liniştită şi să mă bucur de micile aspecte care-mi aduc zâmbetul pe buze, prietenii mei, dansul, soarele de afară, momentele petrecute cu familia...
Tare aş vrea să mă trezesc mâine ştiind ce vreau de la mine şi de la viaţă. Să-mi dau seama că el - idealul - nu e chiar atât de ideal, ci dimpotrivă, probabil că nu ar reuşi să mă facă fericită, chiar de l-aş prinde de picior, şi că ar trebui să apreciez mai mult ce am deja în faţa ochilor. Nu ştiu ce-i cu melancolia asta pe capul meu, mai ales că ultimele zile au fost excelente, mulţumită, în mare parte, unei persoane pe care nu m-ar deranja să o am în viaţa mea , dar no, nesiguranţa mea ajunsă în stadiul critic după ultimul an şi nerăbdarea de care nu pot să scap, graţie corniţelor cu care m-a înzestrat natura, mă fac să mă simt ca o nenorocită de şcolăriţă în faţa unui mare examen, pe care sunt sigură că o să-l pic.
Oh well... mai am câteva zile de stat acasă şi sper ca până duminică să mă lămuresc cel puţin cu privire la ce am început...
Ea nu ştie ce vrea -De e rău sau e bine,Ea nu poate uita -Nu mai crede în nimeni...
Cam aşa şi eu de ceva vreme...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu