My Quiet Beach. The Journey

Chances Are...

2011-07-08T19:02:00.006+03:00

'Time is relative to where you are, what you do, and who you are waiting for.'

Apparently, this is a Spanish proverb, but I couldn't find the original saying. It's true though.

Who would have thought that Budapest would be the perfect half-way between Brazil and Romania? And who would have thought that 4 and a half years can mean absolutely nothing when faced with one's most ardent desire?

I've said to myself a lot over the years that he's the love of my life. The one I couldn't forget, no matter what, the one I couldn't hate, no matter what, the one I would take back in a heartbeat, no matter what. Sometimes, I believed it with my whole being, so much that I avoided talking to him, because it was confusing and it hurt, badly. Other times, I thought I was lying to myself and I was just saying it because I got so used to it, that it became part of my drunken vocabulary.

So when he told me he's coming to Europe, I went through a "I want to see him but I'm not sure I want to see him" phase. I went from the initial butterflies and utter excitement to not caring, and a million other emotions in between, in just a couple of days. And finally decided on meeting him in Budapest, neutral territory, a city neither of us had seen before, the perfect excuse for two old friends to spend some time together.

This could have gone from disaster to paradise. It was closer to the latter. Not perfect, but perfection would have been hard to achieve after more than four years of not seeing each other. It was different than expected, better, given that my expectations were somewhat low. Not awkward, and quite natural. As if we just picked up where we left off and the last years never existed.

So did it answer the questions I had in the last years? It did. I am in love with him, still. He is the love of my life and whatever I might have felt for others doesn't even compare to this. But we're still continents apart. We still have our own lives, imperfect as they are. So beating myself over this is useless, time-consuming and nerve-racking.

I'm happy with how things went, and how things are. And if the timing will ever be right, we'll know it. I've grown up and I know now I have to go on with my life, remembering the good times, forgetting the sad moments, and going on smiling. Because life is great. And I trust my destiny is to be in the place I want to be, eventually.

Chances are I'll see you somewhere in my dreams tonight
You'll be smiling like the night we met
Chances are I'll hold you and I'll offer all I have
You're the only one I can't forget
Baby you're the best I've ever met

Vonda Shepard & Robert Downey, Jr - Chances Are

Asculta mai multe audio soundtrack

Aventuri cu cefereul (Part Deux)

2011-07-01T15:51:00.000+03:00

- Aș dori un bilet dus-întors până la Budapesta, vă rog. Cu plecare în seara asta de la 23:45 și întoarcerea marți dimineață, zic eu, zâmbind grațios, doar-doar m-o trata cu mai puțin sictir.

Doama de la ghișeul 1 întreabă, după ce se uită vreo 2 minute la calendar:

- Deci cu plecare pe 2.

- Nu, pe 1. Azi suntem pe 1.

Doamna tastează de zor în calculator vreo 5 minute, scoate biletele, mi le dă, îmi spune că mă costă 322 de lei. Încep să număr banii în timp ce ea îmi rezumă datele călătoriei:

- Deci aveți plecarea azi la 17:45, bla bla bla.

- Nu, am zis 23:45.

- Dar nu există tren direct de la 23:45, cel de la 17:45 e ultimul.

Îi explic că am văzut pe internet că există.

- Da, dar e cu schimbare în Arad.

- E ok, nu mă deranjează să schimb, atâta timp cât plec la 23:45.

Plictisită, doamna îmi emite alte bilete și le anulează pe primele. Eu mă gândeam că deja se face târziu și trebuie să mai ajung și la muncă astăzi. Aștept să îmi recalculeze - alt tren, alte tarife, nu?

- Acum duceți-vă la ghișeul 7 să vă emită un tichet de loc și diferența de rută de la București la Arad.

Eu întreb:

- Și cât vă dau acum?

- Nimic - iritată - duceți-vă la ghișeul 7, cum v-am spus.

Zic mulțumesc, mă duc la ghișeul 7, stau la coadă vreo 20 de minute, apoi:

- M-a trimis doamna de la ghișeul 1 pentru un tichet de loc și diferența de rută până la Arad la trenul de 23:45 de azi.

Doamna de la ghișeul 7, mai drăguță, dar muuult mai lentă, se uită de câteva ori pe bilete, se consultă pentru vreo zece minute cu doamna de la ghișeul 1, pentru că habar n-avea ce trebuie să facă, se întoarce, îmi emite biletele până la Arad, și-mi spune:

- Doi lei optzeci, vă rog.

Îi dau banii și întreb dacă trebuie să mă mai întorc la ghișeul 1. Doamna zice nu, eu verific să văd dacă biletele sunt în ordine, îi dau 3 lei și, încă foarte confuză, mă îndrept spre ieșire.

La 23:30 diseară am tren. Mâine după-amiază voi fi happy happy în Budapesta, alături de Ri, pe care nu l-am mai văzut de 4 ani.

Fever Pitch

2011-03-27T22:15:00.001+03:00

Why is it that adults aren't supposed to go mad about anything? You've got to keep a lid on it. And if you don't, then people are apparently entitled to say what they like. "You haven't grown up, you're a moron. Your conversation is trivial and boorish. You can't express your emotional needs. You can't relate to your children and you die - lonely and miserable." But you know, what the hell? Every cloud has a silver lining.

It's not easy to become a football fan. It takes years. But if you put in the hours, you're welcomed, without question, into a new family. Except in this family, you care about the same people and hope for the same things. What's childish about that?

10 filme româneşti

2010-10-27T21:02:00.002+03:00

Am primit de la Scaietina acum ceva vreme o leapsă despre filme, aşa cum îmi place mie. Am fost însă cu mintea în o mie de părţi şi nu m-am mai ocupat de nici unul din bloguri. Dar uite că azi am inspiraţie (graţie, aş zice eu, şi mâncăricii de gălbiori şi paharului cu vin de Porto pe care le-am savurat), aşa că hai să mă apuc de scris.

Cică să spun care sunt cele mai bune 10 filme româneşti. N-o să fac asta, nu-s eu critic de film şi pun pariu că au spus-o alţii mai bine ca mine, şi nici n-am văzut atât de multe filme de-ale noastre încât să le pot enumera pe cele mai bune, dar din ce am văzut, astea-s cele care mi-au rămas întipărite în memorie.

1. 4 luni, 3 săptămâni şi două zile. Rămăsesem cu impresia că am scris despre el mai demult, dar se pare că nu. L-am văzut în cinema şi m-a marcat cum nici un film până acum n-a făcut-o. Deşi mă îndoiesc că voi mai avea vreodată curajul de-al revedea, multe sunt motivele pentru care l-am ales pentru primul loc al listei mele.

4-3-2 marchează, alături de "California Dreamin'", începutul unei noi ere în cinematografia românească. Poate că rezonez mai mult cu această poveste decât cu altele pentru faptul că sunt femeie, pentru că de trăit, n-am trăit în vremurile alea. Dar totul, de la poveste şi interpretare până la tehnicile folosite în filmare dovedesc un mare pas în faţă realizat de Cristian Mungiu.

2. Faţa galbenă care râde. Leapşa nu spune ce fel de filme să aleg, aşa că mă opresc şi la un scurt metraj în regia lui Constantin Popescu, ce a făcut furori pe YouTube când a apărut. E povestea unor părinţi care încearcă să comunice, pe mess, cu fiul lor plecat din ţară. Realitatea asta am trăit-o, aşa făceau bunicii mei când au început să folosească pentru prima oară calculatorul, urmărind instrucţiunile scrise de fratemiu pas cu pas.

3. Nesfârşit (California Dreamin'). Povestea unui comandament de trupe NATO care transportă armament pentru Kosovo prin România. Filmul arată cea mai complet românească realitate a zilelor noastre. Trist că ne identificăm cu asta, dar atât de adevărat! Nemescu a privit cinic şi meditativ societatea noastră, dezvotând în linii simple, dar puternice, obsesiile românilor de a face avere, de a fi cineva şi, bineînţeles, de a fi salvaţi de americani.

4. Amintiri din epoca de aur. Deşi nu sunt fan al cinematografiei post-comuniste mult prea concentrate în a arăta cum au fost lucrurile în perioada respectivă, trebuie să recunosc că cele mai bune filme contemporane tot astea sunt. "Amintiri din epoca de aur" este o serie de scurt metraje care prezintă, într-o manieră amuzantă, câteva legende urbane care circulau în perioada comunistă.

5. Buletin de Bucureşti şi Căsătorie cu repetiţie. Povestea Silviei şi a lui Radu, doi tineri care se căsătoresc din interes, pentru a obţine un loc de muncă în Bucureşti. Cei doi divorţează, pentru a se reîntâlni şi recăsători după ce sunt repatizaţi în aceeaşi comună. Mircea Diaconu şi Catrinel Dumitrescu sunt superbi, iar replica "numără până la zece şi respiră adânc" a rămas în vocabularul meu curent.

6. Un cartuş de Kent şi un pachet de cafea. Un alt scurt-metraj care prezintă o adevărată realitate a zilelor noastre, un dialog între generaţii şi concluzia finală că "până la urmă nu s-a schimbat nimic, tot cu cafea, cu ţigări...".

7. Moartea domnului Lăzărescu. Despre bolnavul sistem medical din România şi consecinţele despre care, nu-i aşa, citim tot mai des în ziare. Un film puternic prin faptul că nu judecă, ci arată lucrurile aşa cum, din păcate, sunt.

8. Veronica. Un film pentru toate vârstele, care mi-a încântat copilăria şi mă mai încântă şi acum. Cine-l poate uita pe regretatul Dem Rădulescu în rolul motanului Dănilă, sau pe superba Margareta Pâslaru? Uite că acum îmi vine în minte şi melodia... "Veronica, Veronica, fată bună şi cuminte..."

9. Cum mi-am petrecut sfârşitul lumii. Emoţionanta poveste a lui Lalalilu, puştiul de 7 ani care plănuieşte să-l omoare pe Ceauşescu pentru că e convins că sora lui a decis să plece din ţară din cauza acestuia. Filmul se concentrează mai mult pe emoţie decât pe intrigă, recreând atmosfera acelor ani şi ce însemna să fii adolescent în perioada comunistă. Îmi aduc aminte că Ric l-a văzut înaintea mea, la un festival de film în Rio, şi a rămas cu adevărat impresionat de sinceritatea şi originalitatea lui.

10. Liceenii. Deşi mai sunt multe alte filme care merită menţionate, acesta trebuia să se afle în topul meu, L-am văzut de atâtea ori încât ştiu replicile pe de rost. Şi, deşi nu mai erau aceleaşi vremuri când eram eu în liceu, multe lucruri au fost, totuşi, la fel. Fiorii primelor iubiri, emoţiile dinaintea extemporalelor, învăţatul în pauze şi atâtea altele...

Bonus... Maria Mirabela :), povestea celor "doi crini" care evadează într-o lume de desene animate.

99 de lucruri despre mine (leapşă)

2010-09-08T18:30:00.007+03:00

1. Sunt mai întâi moldoveancă şi după aia româncă. Văd ca pe un afront personal comentariile negative despre moldoveni şi persoana care face aşa ceva iese fără discuţii din viaţa mea.

2. De la bunicul dinspre mamă am învăţat ce înseamnă să-ţi iubeşti ţara. Sunt naţionalistă şi n-aş pleca din România decât dacă n-aş avea de ales.

3. Dacă ar fi să plec totuşi, aş alege un loc în care aş avea mereu acces la plajă. Şi în care să fie cald tot timpul.

4. Urăsc frigul. Pentru mine, 30 de grade e temperatura ideală.

5. Cu toate acestea, mereu mă îmbrac foarte subţire. Nu suport să port haine groase şi nici nu sunt extrem de friguroasă (avantajul de a fi trăit în zonă de munte aproape toată viaţa).

6. Port 99,99% din timp fustă sau rochie. Mă simt foarte incomod în pantaloni.

7. Culoarea mea preferată este albastru. Trebuie să mă lupt mult cu mine pentru a alege să port altă culoare, de dragul diversităţii.

8. Vorbesc fluent engleza, spaniola şi portugheza. Înţeleg franceza, italiana şi germana. Dar franceza o urăsc cu tot sufletul.

9. Sunt microbistă. Şi pe lângă fotbal, urmăresc cu pasiune Formula 1, tenisul, baschetul, patinajul artistic şi, de fapt, orice sport în afară de rugby, fotbal american, baseball şi golf.

10. Echipa mea preferată e Inter Milano. Pentru că interiştii sunt nişte nebuni frumoşi.

11. Mă duc rar pe stadion pentru că am impresia că port ghinion. Niciodată nu a câştigat echipa mea atunci când am fost.

12. Am fost dinamovistă când eram mică, pentru că mama ţinea cu Dinamo. Erau două tabere în casă, noi şi ei - tata şi Alex, steliştii. Apoi am fost rapidistă mulţi ani, pentru că asimilam Rapidul cu Interul - două echipe frumoase, dar care nu câştigau niciodată. Acum sunt semi-stelistă, prin simpatie cu fratemiu, care nu mai ţine cu Juve pentru că-i urăsc eu.

13. Nu-mi place să lucrez cu oamenii. Cel mai bun prieten al meu în materie de muncă e Excelul.

14. Cel mai frumos oraş pe care l-am văzut a fost Rio de Janeiro.

15. Cea mai frumoasă vacanţă a fost la Lisabona.

16. Dacă aş avea mulţi bani, aş călători. Pentru că singurul lucru cu care rămâi din viaţă sunt amintirile.

17. Urăsc să mă trezesc dimineaţa. Motiv pentru care îmi şi place job-ul meu actual.

18. Mă definesc ca fiind antisocială. De fapt, sunt doar foarte selectivă. E mai uşor de înţeles pentru ceilalţi "antisocial" decât "selectiv".

19. O persoană trebuie să treacă prin multe teste pentru a-mi deveni apropiată sau. De asta, am şi foarte puţini prieteni.

20. Consider că prietenia sinceră dintre un bărbat şi o femeie este imposibilă. Cel puţin unul din ei va avea mereu alte interese.

21. Am iubit o singură dată până acum. Restul au fost doar îndrăgosteli. Încă îl mai iubesc.

22. Cred că "the one" este unul singur. De aceea nici nu-mi mai fac speranţe că îl voi mai găsi. Pentru mine deja a fost.

23. Mă enervează oamenii care cred că ştiu ce e mai bine pentru mine. De asta nu suport să primesc sfaturi. Sau să dau.

24. Tot de la bunicul am învăţat că fiecare om are nevoie ca 15% din viaţa lui să-i aparţină exclusiv. Îl cred, pentru că e de-o viaţă împreună cu bunica şi încă se iubesc. Nu suport persoanele care se bagă cu forţa în viaţa mea şi pun întrebări indiscrete.

25. Din acest motiv consider că e nesimţire să fac şi eu asta. Nu din lipsă de interes nu mă bag în problemele personale ale prietenilor, ci din bun simţ. Cine vrea să-mi povestească, ştie că sunt acolo pentru el/ea.

26. Semăn cu tata la lipsa de comunicare şi cred că telefonul şi messengerul sunt mijloace de transmitere a lucrurilor importante şi nu de a-ţi povesti viaţa. Intru pe messenger doar pentru că am prieteni cu care mă văd foarte rar offline.

27. Nu răspund la numere necunoscute. Şi de multe ori nu răspund nici la prieteni sau rude. Urăsc să vorbesc la telefon şi îl ţin doar din necesitate. Şi pentru că nu port ceas.

28. Am două broscuţe ţestoase primite cadou la majorat. Sunt excelente animale de casă, pentru că necesită foarte puţină atenţie şi trăiesc foarte mult. Le cheamă Schumacher şi Barrichello, după cei doi foşti piloţi Ferrari, echipa mea preferată de F1.

29. Am vrut să fac arhitectură sau jurnalism. Tata a insistat să fac dreptul. Nu am urât facultatea, dar nici nu îmi doresc să practic.

30. Am stat un an în Spania. Am sentimente contradictorii despre modul în care s-a schimbat viaţa mea din cauza asta.

31. Nu îmi place să petrec mult timp cu tata pentru că nu mă pot gândi decât la cum ar fi fost lucrurile dacă mama ar fi trăit.

32. Nu cred în ideea de clan. Nu înţeleg de ce trebuie să am contact cu rude cu care nu am nimic în comun în afară de moştenire genetică.

33. Îmi urăsc toţi foştii prieteni în afară de unul. Singurul căruia i-am spus că-l voi urî pe viaţă.

34. Nu cred în prietenie după despărţire.

35. Nu am încredere totală decât într-o singură persoană din lumea asta. Surprinzător, e un bărbat.

36. Sunt rockeriţă. Mă manifest rar.

37. Prefer concertele mici, în cluburi, celor de pe stadioane, indiferent de cine vine. Singura excepţie o fac pentru Iris. Şi probabil că nu l-aş rata pe Bon Jovi, dacă ar veni în România.

38. Beau apă foarte rar. Cam un pahar la două-trei zile.

39. Dacă mă duc la birou, nu pot să funcţionez fără cafea şi ţigări. Acasă, beau doar ceai verde şi pot trece zile întregi fără să fumez.

40. Nu cred că aş putea să rezist mai mult de o săptămână fără internet.

41. Nu mă uit la televizor aproape deloc. Mă uit doar la meciuri. De asta am şi întrerupt abonamentul la cablu.

42. Sunt dependentă de jocurile pe calculator. RPG-uri. Nu mă joc online.

43. Aş putea să renunţ la absolut toate hainele din garderobă, mai puţin la una. E un tricou verde care a fost al lui Ri şi pe care mi l-a lăsat când a plecat din România.

44. Nu înţeleg obsesia femeilor pentru pantofi. Îi consider pur funcţionali şi, deşi sunt foarte pretenţioasă când cumpăr pantofi, pot purta ani întregi aceeaşi pereche fără să simt nevoia de a avea alţii.

45. Nu sunt pretenţioasă la mâncare şi nu înţeleg oamenii care sunt. E unul din lucrurile pentru care le mulţumesc părinţilor mei.

46. Cu toate astea, refuz să mănânc fasole albă şi carne de vită.

47. Îmi place să gătesc, mai ales pentru prieteni.

48. Încerc să mănânc peşte, lactate şi fructe în fiecare zi. Restul sunt irelevante.

49. Nu cunosc implicaţiile practice ale cuvântului "poftă". Nu am avut niciodată nici un fel de pofte şi nu înţeleg oamenii care au aşa ceva.

50. Nu suport oamenii care fac greşeli de gramatică şi de ortografie. E ceva ce mă termină nervos, pentru că mi-e ruşine să le spun că nu ştiu să se exprime în limba română.

51. Mă ia cu leşin de la mirosurile de trandafir şi tămâie. Doar unul din motivele pentru care intru foarte rar în biserică.

52. Sunt retrasă şi timidă. Şi mă simt cel mai bine când sunt singură.

53. Am un tatuaj făcut la 18 ani, care reprezintă partea mea întunecată. Cochetez de multă vreme cu ideea de a-mi mai face unul, dar niciodată n-am destul timp pentru asta.

54. Iubesc animalele, dar urăsc câinii vagabonzi şi nu sunt împotriva eutanasierii lor. M-am săturat de urletele la lună şi de frica de a ieşi din casă pe întuneric.

55. Îmi plac desenele animate şi jucăriile. Când eram mică, mă jucam cu maşinuţele fratelui meu.

56. Nu iau pastile decât cu forţa. Dar nici n-am fost niciodată îndeajuns de bolnavă pentru a lua medicamente.

57. Cred că sexul este cel mai important lucru într-o relaţie, pentru că toate celelalte lucruri le poţi face şi cu prietenii. Dacă o pereche nu se înţelege în pat, nu se înţelege nici în rest.

58. Dansez de câte ori am ocazia, chiar şi singură prin casă. Dansul mi-a schimbat viaţa şi copiii mei vor face obligatoriu acest sport.

59. Ceasul meu biologic ticăie de câţiva ani, dar până acum am reuşit să văd o singură persoană ca fiind tatăl copiilor mei. E la mare depărtare.

60. Am un "crush" de câţiva ani pentru un bun prieten, deşi ştiu că nu ne-am potrivi deloc.

61. Am luat carnetul de conducere obligată de tata. Nu vreau să conduc sau să am vreodată maşină.

62. Nu e vară fără mare. Poate pentru că la munte am trăit toată viaţa şi nu mai văd muntele ca pe o vacanţă.

63. Nu mă văd întorcându-mă acasă niciodată. Nu aş putea să mai trăiesc într-un oraş mic.

64. Am făcut baschet în generală şi în liceu. E singurul lucru care mă face să-mi aduc aminte cu plăcere de perioada şcolii.

65. Scriu poezii. Dar trebuie să fiu deprimată pentru a mă putea exprima artistic. De asta nu-mi place când sunt fericită.

66. M-am plictisit de cămin după mai puţin de o săptămână. Ai mei n-au avut de ales şi nu m-au mai trimis. Am făcut o grădiniţă în limba germană.

67. Mă plictisesc repede de absolut tot. De asta trebuie mereu să alternez activităţile. Şi persoanele.

68. Nu am răbdare să văd un film la cinema. Fac asta doar pentru a mă întâlni cu prietenii.

69. Nu-mi place poziţia. Nu pot să mă concentrez.

70. Îmi plac cărţile şi e tragedie dacă intru într-o librărie imediat după salariu.

71. Nu suport să mă repet. Dacă n-ai auzit, ia-ţi aparat auditiv, dar eu n-o să repet.

72. Am o cutie de pantofi în care păstrez toate lucrurile care au fost importante la un moment dat. Inclusiv bileţele de la foşti colegi de clasă.

73. Scriu cu diacritice. Aşa cum o fac toate popoarele civilizate din lumea asta.

74. Nu-mi plac schimbările, dar mă adaptez uşor la ele.

75. Există o singură persoană în lumea asta care mă cunoaşte cu adevărat.

76. Mă uit la foarte multe seriale. Le prefer filmelor.

77. Mă enervează superficialitatea, piţipongeala şi manelele.

78. Călcatul şi ştersul vaselor sunt activităţi chinuitoare. Probabil pentru că în adolescenţă erau obligatorii.

79. Nu cred în cineva care ar permite ca atât de multe lucruri rele să se întâmple în numele lui.

80. Câteodată simt nevoia să cred în ceva. După care mă trezesc la realitate. Singura dată când m-am rugat cu adevărat a fost după ce am terminat Camino de Santiago.

81. Nu cred că există ceva după.

82. Nu vreau să fiu îngropată pentru că nu văd de ce ar trebui să îmi aducă cineva flori dacă oricum nu pot să le văd.

83. Deşi sunt o romatică incurabilă, în ultima vreme nu prea ştiu dacă mai cred în dragostea adevărată. Cunosc doar două cupluri care într-adevăr au aşa ceva.

84. Îmi dau seama dacă vreau ceva cu un bărbat după cum sărută.

85. Dorm aproape mereu goală.

86. Toate chestiile nasoale le-am moştenit de la tata. Singura de care îmi pare rău e că n-am deloc voce.

87. Încerc să am întotdeauna unghiile făcute, pentru că nu suport să văd persoane cu unghiile neîngrijite.

88. Nu m-aş apropia nici cu forţa de bărbaţi epilaţi, cremuiţi, lăcuiţi şi aşa mai departe. Metrosexualii şi "pretty boys" nu au nici un efect asupra mea, nu-i consider bărbaţi adevăraţi.

89. Singurul lucru pe care îl consider sexy la mine sunt picioarele. Şi pentru asta îi mulţumesc mamei mele, pentru că fără ea probabil că acum le-aş fi avut strâmbe.

90. Sunt foarte independentă şi nu aş putea să fiu cu cineva care îmi îngrădeşte viaţa.

91. Sunt extrem de pretenţioasă în absolut toate aspectele vieţii. Nu e întotdeauna un lucru bun.

92. Nu văd utilitatea gadget-urilor de ultimă generaţie.

93. Multe bonuri de masă se duc pe crispy strips la KFC.

94. Nu-mi plac cosmeticele care miros a fructe sau a flori. În schimb sunt obsedată de cele care miros a scorţişoară şi a ciocolată.

95. Ştiu să mănânc cu beţişoare.

96. Momentele preferate sunt după amiezile însorite de toamnă, pentru că soarele are o strălucire aparte, aproape magică.

97. Băuturile alcoolice preferate sunt Mojito, vinho verde şi crema de whiskey.

98. Nu iert trădarea de nici un fel.

99. Cred că fără pasiune, omul nu este decât o bucată de carne. Sunt foarte pasională atât în dragoste, cât şi în ură.

Pazze domeniche

2010-09-01T23:36:00.000+03:00

Acum câţiva ani, pe vremea asta liniam caiete. Era o adevărată pasiune, care anunţa venirea toamnei şi, odată cu ea, a lucrurilor bune. Îmi plăcea să le scriu caligrafic, cu tuş negru şi carioci în culori diferite. Pregătirea acestei activităţi era un adevărat ritual... găsirea caietului perfect pentru nevoile mele, cumpăratul de rechizite, ore întregi petrecute la sala de net şi pe teletext pentru informare... Şi apoi, cu mici pauze, din septembie şi până în iunie weekendurile erau pline de adevărate clipe de extaz, de aşteptare, câteodată de dezamăgire, dar, guess what, niciodată plictisitoare.

Am luat o pauză. Idioată pauză. Acum m-am întors. Mă joc cu formule în excel şi, deşi îmi lipseşte mirosul cariocilor şi al foilor albe, plăcerea de a anticipa mişcările următoare este aceeaşi.

Multe dintre lucruri sunt la fel. Multe s-au schimbat şi îmi va lua timp să mă obişnuiesc, pentru că urăsc schimbările. Mă trezesc întrebându-mă dacă X mai trăieşte, pentru că îl cunosc îndeaproape de când eram mică şi mă jucam cu carioci, pentru ca apoi să-mi dau seama că e născut în anii 80 şi, de fapt, are cam aceeaşi vârstă pe care o am eu. Mă trezesc înjurând oameni care nu sunt decât prostituate ce se mută dintr-o tabără în alta după cum bate vântul, dar asta nu face decât ca respectul meu pentru cei care rămân fideli să crească. Iar pe ei... îi văd la fel cum am făcut-o de 20 de ani încoace, deşi au crescut mult şi sunt puternici şi plini de încredere.

Mmmm... îmi place începutul de toamnă, cu primele semne de agitaţie, când toţi cei care au stat în hibernare pe timpul verii încep să iasă la lumină şi să ridice vocea pentru a-şi da cu părerea, cu emoţiile ei de weekend şi cu toate celelalte pe care le aduce.

And I'm returning to you, my one and forever love.

Women's Words

2010-08-26T15:16:00.000+03:00

Relashionship Status

2010-08-21T15:35:00.000+03:00

Primii pași

2010-08-01T17:43:00.000+03:00

Finanțarea de la tata :P - check

Găsirea băncii cu creditul cel mai bun - deocamdată stau în dubiu între BRD și Millenium. Mai testez încă terenul.

Prospectarea pieței - oferta este variată, dar am în minte imaginea apartamentului ideal, așa că elimin din start foarte multe posibilități. Caut un 2-3 camere într-o zonă safe, la maximum 10 minute de metrou (per pedes), renovat (sunt femeie singură, mi-ar fi greu să mă apuc de spart pereți și pus termopane), în bloc curat și cu vecini normali (știu, asta e cam greu, dar speranța...). Ca preț, aș vrea să mă încadrez în maximum 65.000 de euro.

Urmează să mă apuc de strâns actele și de vizitat căsuțe. Dar să mă decid ce credit aleg mai întâi. Perioadă plină de vise...

Goodbyes

2010-07-26T20:28:00.000+03:00

De fiecare dată când ajung acasă mă apucă o nostalgie stupidă și încep câte un articol pe blog despre ce înseamnă toate astea pentru mine. De cele mai multe ori, articolul ajunge în coșul de gunoi pentru că îmi dau seama că nici măcar mie nu mi-ar face plăcere să-l recitesc, având în vedere că e doar un sentiment de moment care se duce naibii o dată cu primul semn de plictiseală. Care, ca să fiu sinceră, mă ajunge din urmă foaaarte repede.

Desigur, în ultima perioadă, Piatra Neamț-ul n-a mai fost atât de plictisitor ca de obicei. Dar toate au un sfârșit și, după o perioadă de vizite regulate al căror sens l-am pierdut, îmi dau seama că nu, nu vreau să fiu aici. Frumusețea și liniștea pe care le găsesc de obicei nu-mi mai aduc nici un fel de sentiment. Poate că vorbesc la nervi când spun că următoarea vizită acasă, dacă pot să-i mai spun acasă unui loc de care nu aparțin în nici un fel, va veni peste foarte mult timp. Dar, dacă nimic nu se va schimba, aici este punctul final al unei relații năbădăioase cu un oraș pentru care, pentru moment, nu simt decât... nimic.

Já estou melhor, obrigada

2010-07-22T19:12:00.003+03:00

Lisboa, pertinho da estação de metro Baixa-Chiado. Imagino uma menina sair de um mau tempo e estar agradecida aos amigos dela. Tem muito mistério esta frase escrita em azulejos nessa parede tão chata. Não consegui encontrar se tem algum significado especial mas, como sempre, a minha imaginação voa... Esta frase, escrita assim dessa maneira e nesse lugar, traz-me lembranças de coisas que achei perdidas nas sombras do passado. Claro, estava depois de um dia, um maravilhoso, ainda cansativo dia em Porto, onde, você já sabe, passei os melhores dias da minha vida.

E digo eu também, com certeza, já estou melhor. Obrigada.

Não tem nada que ver com você e tem tudo que ver com você. Estranho, né? Pois não...

Na verdade, não tem nada que ver com você porque já faz muito tempo que não está na minha vida. Não fisicamente e, para todo o mundo, só isso tem importância. Não vou falar aqui do que está por dentro de mim, isso não se vê e, além de escrever de vez em quando algumas bobagens neste blog, não deixo transpirar nada lá fora.

Mas tem tudo que ver com você porque, duma forma, o dia passado em Porto traz-me tantas lembranças, que achei que vou afogar de novo nesse oceano de melancolia onde passei tanto tempo nos últimos anos. Mas não. Foi... incrível, foi como se voltasse noutro tempo, um tempo de paz e felicidade. E, ainda já saber que estava bem, foi como uma confirmação que sim, agora estou pronta para ir adiante sem nostalgias inúteis, saber mesmo que jamais vou amar dessa forma, mais feliz que pelo menos amei com tanta paixão. E contente que posso sentir afeição por ele.

Já estou melhor, obrigada.

Porto, meu amor. Então e agora (Then and Now)

2010-07-19T00:44:00.001+03:00

Boxtel

2010-07-05T22:51:00.005+03:00

Boxtel-ul miroase a iarbă și a flori. Fiecare casă are gazon tăiat frumos, gard viu și trandafiri cărora le cam trece vremea. Și aproape fiecare casă are steaguri portocalii. Olanda trăiește intens mondialul.

Nu cred că există liniște mai adâncă decât aici... în comparație, Piatra aduce a metropolă aglomerată. La șase seara, totul se închide, cu excepția câtorva terase nepopulate. Lumea s-a retras acasă.

Pe străzi, toți merg pe biciclete. În timpul zilei, normal, pentru că la ora asta, la care mă plimb eu pentru a mai scăpa de stresul de peste zi și de gândurile negre, abia de se mai zăresc câteva persoane.

Eu sunt singura care se plimbă pe jos. Și sunt singura pe tocuri. Chiar dacă n-aș avea camera în mână pentru a face poze, tot și-ar da seama toți că nu e locul meu aici.

Toată lumea se salută pe stradă. Chiar și pe mine mă salută. Zâmbesc, dar mă simt incomod. Sunt poluată de aglomerația Bucureștiului și nu mai pot aprecia acest colț de liniște, atât de pitoresc.

Eram aproape de o trecere de pietoni, dar nu chiar foarte aproape, mergând mai încet decât un melc, savurând acest loc cu toți porii. Mașina care vine se oprește să mă lase să trec, deși, la mersul meu, aș mai fi făcut două minute până la zebră. Ireal.

Mă întorc la hotel în jur de 8 jumate, după ce am dat turul orășelului în vreo oră. Deja nu mai e nimeni pe stradă și mă simt stingheră. Gândul că, după asta, urmează agitația Lisabonei mă mai încălzește.

Îmi pare rău că nu sunt cu tine.

And Just How True Is That...?

2010-07-02T13:38:00.002+03:00

Sursa

În altă ordine de idei, două săptămâni de acum încolo voi fi pe drumuri. În Olanda cu munca până joi seară, de vinerea cealaltă o săptămână la Lisabona cu nişte oameni tare dragi sufletului meu. Frumos de tot.

Aventuri cu cefereul

2010-06-07T19:45:00.001+03:00

Ce te faci când mai ai fix 120 de lei până la salariu? Păi logic, te plimbi cu trenul... Apucasem să promit că mă duc la Piatra weekend-ul care tocmai a trecut şi un inconvenient atât de mic nu ar fi putut să se transforme într-un refuz, având în vedere că îmi ajungeau de tren dus-întors (fix la fix), iar acolo nu e ca şi cum nu ar fi avut cine să mă hrănească... drept urmare am petrecut două zile relativ frumoase, pline de tandreţe şi de voie bună, întreţinută fiind de domnul bugetar, care şi-a asumat cu stoicism rolul de suga' daddy. Pe şest, că ai mei încă nu ştiu că am fost acasă.

Frumos la Piatra, soarele pe care l-am adus de la capitală a ţinut tot weekend-ul (foarte frrrrrrig în schimb noaptea), văzut pădure, ştrand, interiorul unor pahare cu Becks Lemon, "Prince of Persia" şi-nceputul de la "Wolfman", că cineva, nu spui cine, sforăia de zor după 15 minute şi m-am conformat la programul de somnic al gazdei mele. Frumos, cum zisăi. Ne-am respectat şi promisiunea de a nu ne juca la HouseMunt în acest sfârşit de săptămână, deci (aproape) totul roz.

Dar cum amintirile cele mai frumoase izvorăsc din momente groaznice, a venit ora plecării spre Bucale (trist de tot, din ce în ce mai trist) şi zice domnul... hai să te duc în Roman, că e acelaşi tren şi facem mai puţin până acolo. Plus că tre' să ajungi devreme în Bucureşti, să apuci să te duci la muncă la o oră normală. M-am convins eu că nu voia să scape de mine mai devreme, a împrumutat maşina de la drăguţa lui surioară şi dă-i... Drum de 45 de km pe care l-a făcut în exact atâta timp cât i-a luat şi rapidului să plece din gară... următorul tren, un nenorocit de accelerat care pleca la 2. Eh, ghinion, mi-am luat totuşi belet, că trebuia dom'ne să ajung freş la muncă la Republica azi de dimineaţă. Stat o oră în maşină în faţa gării, jucat jocuri pe gipies şi citit poveşti de noapte bună, luat iar bagaj din maşină, aşteptat pe peron o grămadă, până când un ameţit de announcer zice că trenul accelerat bla bla bla va avea întârziere... aici ne-am pierdut, că sonorizarea gării din Roman combinată cu somnul lui nenea au scos un două/nouăzeci de minute din care n-am înţeles nimic. Dar am vrut să înţelegem 20, drept urmare am mai stat vreo trei sferturi de oră în frig, eu bombănind "du-te acasă, că nu vreau să pierzi toată noaptea", el "nu, că nu te las singură", eu îngheţând chiar şi în braţele lui, el fumând ţigară de la ţigară...

Şi pe la un trei îi vine lui ideea genială... auzi, da' nu mai bine ne întoarcem noi în Piatra şi prinzi trenul de 4? Că e intercity, are şi prize, stai mai comod... eu nu şi nu, că ultimii bani îi dădusem, evident, pe beletul de la acţeleratul cu întârzierea, el hai că-ţi dau eu numai hai odată că m-am plictisit să aştept... Am cedat farmecului său dar mai ales frigului care-mi pătrunsese până la sufleţel şi hai înapoi la Piatra (nu mai contează că puteam să iau direct trenul ăla de 4 din start şi mai şi dormeam puţin înainte, el nici nu mai trebuia să împrumute maşina soră-sii şi tot aşa...). Ce-a urmat a fost o cursă nebunească la 90-120 la oră de la Roman la Piatra (noroc de drumul bun), timp în care s-a mai şi oprit la bancomat, finalizată cu ajungerea triumfală în gara din Piatra, din nou, fix la fix, adică cât să-mi iau belet, să mă sui în tren cu băiatul după mine şi să plece trenul - cu el înăuntru. Mă rog, aproape.

S-a terminat, ziceţi voi? Ei aş... vagonul în care aveam eu loc era defect - nu căldură, nu lumină, nu nimic, drept urmare m-am aciuat pe unde am putut până la Bacău, când s-a rezolvat defecţiunea şi am putut sta pe locul meu... nu mai contează că era un frig de crăpau pietrele şi eu ca de la Bucale, în fustiţă şi săndăluţe; am fuflat în pernă, mi-am aşezat-o după cap şi am dormit în cel mai nesimţit mod posibil până la 10 fără ceva.

Evident, am ajuns la muncă la doişpe, de unde scriu şi acum aceste gânduri mirobolante ce merită aşternute pentru posteritate, ca să nu uităm cum au fost începuturile şi prin ce a trebuit să trec pentru două zile în braţele lui. Cred totuşi că îmi bag şi anume picioarele şi o tai acasă, pentru că mi se închid ochii pe tastatură şi oricum nu mai fac nimic de vreo 2 ore bune în afară de să suflu trompeta.

Inter Campioni al cubo... şi alte lucruri bune

2010-05-24T16:11:00.002+03:00

Lucrurile bune, ca şi cele rele, de altfel, vin deodată. Îmi place să cred asta mai degrabă decât să cred că ultimele luni au fost doar o serie de coincidenţe cosmice care m-au prins la mijloc. Cu mâna pe inimă pot să spun că, după multă vreme, sunt... aproape fericită. Nu complet, desigur, pentru că personalitatea cu care m-a înzestrat mama natură nu mă lasă să mă abandonez cu totul în această stare de bine, dar sunt acolo.

El îmi umple viaţa într-un mod interesant. De cele mai multe ori plăcut, o combinaţie de maturitate care îmi linişteşte impulsurile de cornută şi de inocenţă pe care credeam că orice persoană trecută de o anumită vârstă a pierdut-o. Câteodată frustrant, pentru că nu sunt o persoană răbdătoare, iar relaţia noastră progresează cu o lentoare demnă de cele mai lungi ritualuri de curtare ale secolului al XVII-lea. Dar deocamdată intrigant, pentru că reuşeşte, ca nimeni altul până acum, să mă ţină în suspans, să se deschidă încet, să mă lase să aflu doar atât cât e nevoie pentru a mă face să vreau să-l cunosc mai bine, să vină cu câte o chestiuţă absolut romantică - el, neromanticul prin definiţie - atunci când cred că m-am plictisit, să mă accepte aşa cum sunt, deşi îl sperii de multe ori cu latura mea pasională, să-mi calmeze - de cele mai multe ori - spiritul înflăcărat. E prematur să ştiu ce va fi, nu mai sunt aceeaşi persoană din urmă cu trei ani, când încă credeam că tot ce zboară se mănâncă, dar iau lucrurile aşa cum vin, fără să mai simt deasupra capului recea ameninţare a gândului că voi îmbătrâni într-o casă plină de pisici, şi mă bucur de fiecare moment aşa cum ar fi trebuit să o fac când eram mai necoaptă.

O întoarcere interesantă de situaţie se întâmplă şi pe partea profesională, acolo unde, de la 1 iunie, voi zice bye-bye operaţionalului şi voi începe o călătorie care se preconizează extrem de interesantă - un job care va cumula exact lucrurile care îmi plac fără dezavantajul de a mai avea oameni pe mână - calitate, process improvement, implicare mai mare în relaţia cu clientul, responsabilitatea de a ridica un proiect la standarde înalte, o mai mare libertate de mişcare şi de decizie - eu singurică, fără aripa protectoare a şefilor. Va fi interesant, foarte interesant, o ocazie la care nu mă mai aşteptam după atâţia ani de "cules bumbac" pe plantaţia TTului, dar care - iată - mă ţine în firma care m-a crescut şi îmi consolidează încrederea că munca şi talentul nu rămân neobservate.

Şi ca o încheiere apoteotică a acestui început de perioadă roz-roz, Inter a câştigat tot ce se putea câştiga anul acesta - Cupa Italiei, Il Scudetto şi Champions' League, o tripletă de vis la care nu m-aş fi aşteptat niciodată, după 16 ani în care am fost suporter înfocat al acestei echipe neconvenţionale, rebele, al cărei farmec era că nu câştiga niciodată nimic. Nici acum nu-l suport pe Mourinho, deşi, probabil, meritul cel mai mare e al lui, dar mă bucur pentru Moratti şi pentru Javier Zanetti, doi oameni foarte mari, care au construit această echipă de vis ce reuşeşte să-mi dea emoţii puternice. Şi uite aşa pornisem să scriu un articol doar despre Pazza Inter şi mi-am povestit iar jumătate de viaţă - nedrept faţă de Milito & co, aceşti nebuni frumoşi ai Italiei despre care nimeni nu credea că vor fi capabili să treacă de Chelsea, Barcelona şi Bayern, dar mă revanşez cu filmuleţul premierii, comentat de nimeni altul decât Roberto Scarpini, vocea Inter Channel, cel care îmi aduce, pe calea undelor, meciurile echipei mele favorite atunci când televiziunile nu le transmit. Pentru mine, emoţionant până la lacrimi...

Unu Mai Muncitoresc

2010-05-04T16:53:00.003+03:00

În comuna Măgurele din judeţul Prahova, există coşuri de gunoi din 3 în 3 metri. Separate pentru hârtie, plastic şi sticlă. Pline - toate - de ambalaje sclipicioase de snacks. Tot e bine că măcar nu sunt aruncate pe lângă coş.

Homorâciu. Malu-Vânăt. Frumos drumul spre Braşov prin Cheia. Am văzut o casă care avea la etaj o uşă ce dădea direct în curte. Nu într-un balcon. E perfect pentru când te grăbeşti. Mai ales pentru când te grăbeşti să o tai din lumea asta.

Braşovul are zonă metropolitană. În care intră şi Săcele. Pe plăcuţă scrie şi în ungară. În oraş am văzut doar ţigani...

Românii încă mai ies la "iarbă verde" pe marginea şoselelor. Presupun că grătarul cu gust de praf şi miros de benzină şi balegă e cea mai delicioasă mâncare de 1 mai.

Jilavele Fierbinţi. Pe principiul "băi, aici e cald şi umed".

Vreau doi băieţi care să-şi scoată geaca. Şi tricourile. Şi pantalonii. Şi apoi să alerge de nebuni în jurul unor steaguri, legaţi la ochi. Costineeeeştiii, gălăgieee!!!

... şase fete şi un băiat într-o excursie de vis, pentru care ne-am hotărât vineri noapte după nişte whiskey şi un concert Publika. Nu mai ştiu cât şi de ce am râs, dar am făcut-o aproape nonstop. Vrăjitoare cu ochi albaştri. Palică şi nachos din partea casei. Două fete pe sub masă. Im...placa...bila Cristina. Lalele, lalele... Şi rapiţă. Şi o tanti care cânta cu foarte mult patos "Sunt vagabondul vieţii meeeeeleeee...!".

Din puţul gândirii... "fă-o dintr-o parte", "nenea, nenea, unde e pensiunea... staţi că am uitat numele", "în 100 de metri intraţi în sensul giratoriu şi ieşiţi pe la a treia ieşire", "aici e cald şi umed", "bleah, dulciuri", "da' nu ne-am pupat deja?"

Şi n-am băut (mai) deloc. Da' mima clar nu merge fără puţin alcool :))

Como agua para chocolate

2010-04-25T23:40:00.002+03:00

"En la gota de rocío brilla el sol
la gota de rocío se seca
en mis ojos, los míos, brillas tú
yo, yo vivo..."
(poema otomí)

"... si bien todos nacemos con una caja de cerillos en nuestro interior, no los podemos encender solos, necesitamos, como en el experimento, oxígeno y la ayuda de una vela. Sólo que en este caso el oxígeno tiene que provenir, por ejemplo, del aliento de la persona amada; la vela puede ser qualquier tipo de alimento, música, caricia, palabra o sonido que haga disparar el detonador y así encender uno de los cerillor. Por un momento nos sentiremos deslumbrados por una intensa emoción. Se producirá en nuestro interior un agradable calor que irá desapareciendo poco a poco conforme pase el tiempo, hasta que venga una nueva explosión a reavivarlo. Cada persona tiene que descubrir cuáles son sus detonadores para poder vivir, pues la conbustión que se produce al encender uno de ellos es lo que nutre de energía el alma. En otras palabras, esta combustión es su alimento. Si uno no descubre a tiempo cuáles son sus propios detonadores, la caja de cerillos se humedece y ya nunca podremos encender un solo fósforo.

Si eso llega a pasar el alma huye de nuestro cuerpo, camina errante por las tinieblas más profundas tratando vanamente de encontrar alimento por sí misma, ignorante de que sólo el cuerpo que ha dejado inerme, lleno de frío, es el único que podría dárselo.

Claro que también hay que poner mucho cuidado en ir encendiendo los cerillos uno a uno. Porque si por una emoción muy fuerte se llegan a encender todos de un solo golpe producen un resplandor tan fuerte que ilumina más allá de lo que podemos ver normalmente y entonces ante nuestros ojos aparece un túnel esplendoroso que nos muestra el camino que olvidamos al momento de nacer y que nos llama a reencontrar nuestro perdido origen divino. El alma desea reintegrarse al lugar de donde proviene, dejando al cuerpo inerte..."

Ultima mea noapte şi ziua de azi. Bad day for a Friday

2010-04-16T09:56:00.001+03:00

Te aştept

2010-04-14T11:39:00.001+03:00

Cum se face că ne plângem constant că trece timpul mult prea repede pentru toate lucrurile pe care vrem să le facem în viaţă, dar atunci când trebuie să se întâmple ceva mult aşteptat, vrem ca zilele să zboare?

Aşa şi eu săptămâna asta...

Spring Bits 'n' Pieces

2010-04-05T14:32:00.002+03:00

În Bucureşti miroase a primăvară şi au înflorit pomii. Am observat asta azi dimineaţă când mă transportam de la gară spre căsuţa mea de capitală, după o săptămână în raiul care se cheamă Piatra Neamţ. Acolo, doar magnoliile erau înflorite, dar destul cât să trezească la viaţă sângele amorţit de iarnă.

Am avut cea mai faină zi de naştere din viaţa mea. Pe bune. Nu mă aşteptam. Mai zic o dată mulţumesc din toată inima celor care au speriat pădurea, dar şi frăţiorului meu, care a reuşit, chiar dacă într-o mică măsură şi nu în mod direct, să-i facă pe tata şi pe bunicii dinspre mamă să colaboreze la o chestie, după zece ani de război rece.

După mai bine de opt ani de stat în Bucureşti, timp în care n-am făcut mai mult de trei vizite pe an la Piatra şi acelea limitate cât de mult posibil, pentru prima dată mi-a fost greu să plec de acasă. Oare îmbătrânesc?

Şi fără legătură cu cele de mai sus, mă enervează rău, dar rău de tot, o chestie, care se agravează de sărbători. Am cunoştinţe (nu prieteni, ci foşti colegi sau alte persoane pe care nu le-am mai văzut de ani buni) care, între timp, şi-au pus pirostriile (deh, a venit vârsta pentru generaţia noastră). Nu le-am cunoscut niciodată jumătatea. Trimit mesaje de sărbători în care se semnează amândoi. Why, but why? Nu înţeleg chestia asta.

Ea nu ştie ce vrea...

2010-03-31T14:34:00.002+03:00

Nu ştiu de ce aveam impresia, acum ceva vreme, că până la vîrsta asta voi atinge "corola de minuni a lumii", vorba poetului, că voi deţine secretul vieţii şi că voi avea totul figured out şi aranjat, în aşa fel încât să nu trebuiască să mă mai stresez...

Mi-am dat seama că nu m-am maturizat, nici pe departe. Asta dacă maturizare înseamnă să ştii cu exactitate ce vrei de la viaţă. Poate că m-a deprimat şi tata zilele astea, când m-a luat iar cu "tu ai dat cu piciorul la o ocazie foarte bună", referindu-se la decizia mea de a rămâne în Bucureşti după facultate. Poate că aşa e, nu ştiu. De fapt, nu prea mai ştiu nimic. Idealurile mele din ultimii ani s-au cam destrămat şi nu-mi mai doresc aceleaşi lucruri, zilele astea nu vreau decât să fiu liniştită şi să mă bucur de micile aspecte care-mi aduc zâmbetul pe buze, prietenii mei, dansul, soarele de afară, momentele petrecute cu familia...

Tare aş vrea să mă trezesc mâine ştiind ce vreau de la mine şi de la viaţă. Să-mi dau seama că el - idealul - nu e chiar atât de ideal, ci dimpotrivă, probabil că nu ar reuşi să mă facă fericită, chiar de l-aş prinde de picior, şi că ar trebui să apreciez mai mult ce am deja în faţa ochilor. Nu ştiu ce-i cu melancolia asta pe capul meu, mai ales că ultimele zile au fost excelente, mulţumită, în mare parte, unei persoane pe care nu m-ar deranja să o am în viaţa mea , dar no, nesiguranţa mea ajunsă în stadiul critic după ultimul an şi nerăbdarea de care nu pot să scap, graţie corniţelor cu care m-a înzestrat natura, mă fac să mă simt ca o nenorocită de şcolăriţă în faţa unui mare examen, pe care sunt sigură că o să-l pic.

Oh well... mai am câteva zile de stat acasă şi sper ca până duminică să mă lămuresc cel puţin cu privire la ce am început...

Ea nu ştie ce vrea -
De e rău sau e bine,
Ea nu poate uita -
Nu mai crede în nimeni...

Cam aşa şi eu de ceva vreme...

Asculta mai multe audio Muzica

Viaţa fără tine

2010-03-11T13:45:00.000+02:00

Doi ani mi-ai fost credincios, fără să dai semne că vrei să mă părăseşti. Sau poate că nu am văzut eu semnele. Păreai mai fierbinte cu fiecare zi ce trecea, dar nu am luat-o ca pe un semn rău.

Doi ani m-ai suportat seară de seară, weekend de weekend, cu pretenţiile mele uneori exagerate, pe care câteodată nu le puteai îndeplini, sau le îndeplineai făcând fiţe, dar te-am suportat şi eu, pentru că dragostea noastră părea făcută să reziste pentru eternitate.

Mă simţeam în siguranţă cu tine, întotdeauna erai acolo când aveam nevoie de consolare sau de amuzament, mi-ai dat momente minunate şi emoţionante, m-ai ajutat când aveam nevoie, în situaţii dintre cele mai diverse.

Apoi, după doi ani de relaţie neîntreruptă, ai pus punct atât de brusc, încât nu mă aşteptam. Am încercat să repar ce se mai putea repara şi te-ai întors la mine, părea că eşti gata să o iei de la capăt fără resentimente şi să ne suportăm şi îndrăgim reciproc în continuare. Trei luni a mai durat această stare de fapt, după care m-ai părăsit din nou. A fost greu, zilele mele erau pustii şi nimic nu putea să te înlocuiască, aşa că am încercat din nou, te-am rugat, te-am îngrijit şi te-ai întors, dispus să mai dai o şansă relaţiei noastre.

Şi a fost bine, am avut mai multă grijă de tine, te-am îmbrăcat şi ţi-am luat lucruri drăguţe, care să facă relaţia noastră mai frumoasă. Dar, după alte trei luni, ai zis din nou că nu mai vrei să continuăm. Şi, deşi am fost zdrobită, am renunţat la tine. Nu mai vreau să te mai implor să te întorci. Viaţa mea parcă nu mai e aşa de pustie cum credeam că va fi. Am mai mult timp pentru mine, pentru prieteni, pentru cărţi, pentru băi lungi la lumina lumânărilor şi pentru plimbări. Am descoperit că viaţa poate fi frumoasă şi fără tine, fără să mă simt obligată să stau cu tine în fiecare seară şi în fiecare sfârşit de săptămână.

Desigur, va veni timpul să te înlocuiesc, dar data viitoare voi căuta pe cineva care să nu aibă defectele tale şi ale cărui calităţi să le depăşească cu mult pe ale tale. Data viitoare nici nu voi mai băga în seamă un AMD şi nici pe cineva cu mai puţin de 4GB RAM. Viitorul însoţitor al serilor mele va fi capabil să ruleze Sims3 la viteză foarte bună şi va avea, în mod sigur, Windows 7. Dar până când îl voi găsi, mă voi delecta cu serile de dans şi de lectură care îmi fac viaţa atât de frumoasă acum.

Dragul meu Fujitsu, azi îţi zic definitiv adio!

Fevereiro

2010-02-15T14:15:00.000+02:00

Esqueci... este ano esqueci...

O que me faz quase feliz, mais também um pouco triste.

Pode ser porque me escondi de tudo o que significa o dia de Valentine's, sem Internet nem televisão nem nada, nada que podia me lembrar que estava sozinha por mais um ano, embora não me importar normalmente com isso. Mais claro, é melhor se separar de coraçãozinhos e canções românticas quando a gente sabe que a única pessoa do que gostou - gostou de verdade - nesse último ano tá apaixonada por outra mulher...

Engraçado como, sempre quando estou num estado de ânimo especial, tô falando com você. Talvez porque sei que só você pode me entender, porque só você me conhece de verdade, porque foi a única pessoa que amei, embora que achei que amava cada vez que estava com alguém; mais não, não foi amor, senão um tipo de bobagem momentânea que só põe nosso amor ainda mais alto e mais forte nos meus pensamentos.

Este ano esqueci, mais só do Carnaval, não de você, que tá sempre no meu coração embora não ter falado com você em tanto tempo. Porque falar não importa, não de verdade, não quando somente pensar em você me leva tão perto de tudo.

Cică așa aș arăta ca Na'vi

2010-02-13T18:27:00.002+02:00

Cronică de festival - Salsa @ Braşov

2010-01-26T13:44:00.003+02:00

Weekend-ul care tocmai a trecut m-a găsit la Braşov, unde s-a desfăşurat a patra ediţie a Festivalului Naţional de Salsa. Eveniment la care m-am înhămat curajoasă, fără să ştiu ce o să găsesc sau cum o să mă descurc, având în vedere că am cam plecat singură. Pentru că, evident, deşi mă duc la Salsa Galaxy de câteva luni bune (se cam face anul, dacă mă gândesc mai bine), nu am socializat foarte mult cu persoanele de acolo, pentru că nu îmi place foarte mult mediul (e genul de club exclusivist în care eşti tolerat, dar nu pe deplin acceptat dacă nu te comporţi as expected, ceea ce eu nu fac).

Bréf, a fost un sfârşit de săptămână plin de evenimente, de workshops, demonstraţii şi petreceri, care probabil ar fi putut să iasă mult mai bine dacă yours truly ar fi făcut un minim de efort înspre acceptarea condiţiei de animal social. Totuşi, nu pot să mă plâng, pentru că ceva-ceva tot a ieşit din asta.
Vineri seară am ajuns destul de târziu în Braşov, după ce personalul cu care am mers (măcar avea căldură, kudos pentru CFR) a reuşit să răzbată în lupta cu frigul şi să scape nevătămat după ce a fost ţinut împotriva voinţei lui în gara din Câmpina. După ce am reuşit să mă cazez şi să mă aranjez, am coborât la party, la timp ca să văd concursul (n-am prins înscrierile, dar nu cred că aş fi avut curaj să mă bag - fraierică, as usual, au fost alţii mult mai slabi), unde pe locul 3 a ieşit Marius, colegul nostru de la SG (drăguţ şi meritat). A fost ok, am dansat, am cunoscut bărbatul ideal (poate vă şi povestesc) şi cam atât.

Sâmbătă a fost zi de workshops şi de plimbat prin Braşov, deşi temperatura de afară rivaliza binişor cu cea pe care mi-o imaginez eu la Polul Nord. Am învăţat puţin din colombian style, un mod absolut demential de a dansa salsa, dar care te epuizează foarte mult dacă nu ai exerciţiu, pentru că paşii sunt foarte rapizi. De asemenea, am prins on2 şi da, aşa cum zice toată lumea, mi-a plăcut mai mult decât L.A. style şi tare aş vrea să mă duc şi la cursuri de on2. Am făcut puţină cha cha, puţină bachata, ceva shines pe cha cha şi on2 şi îmi pare rău că n-am ajuns şi la cuban style, dar era în acelaşi timp cu altceva.
La petrecerea de sâmbătă seară n-am rezistat foarte mult, m-am culcat pe la 4, mă simţeam epuizată.

Duminică a venit cu alte câteva workshops şi cu întoarcerea la Bucureşti cu un accelerat în care era cald, nu era aglomerat (cred că majoritatea plecaseră mai devreme, eu abia pe la 6 seara) şi avea prize! Din nou, kudos. Aşa că nu m-am mai plictisit şi m-am uitat la câteva episoade din "Dexter" şi la "The Lovely Bones".

Evident, din categoria aventuri sociale cu trenul, de care nu mai avusesem parte de când mergeam cu rapidul înspre Piatra şi dădeam de babe care îl cunoşteau pe tata sau făcuseră şcoala cu bubuca sau mai ştiu eu ce, în gară în Braşov, în timp ce aşteptam - îngheţând ca un răhăţel - să vină trenul, mă abordează o doamnă (tinerică, surprinzător) care începe să-mi povestească cum e ea de şaij de ore pe drum şi câte şi mai câte din viaţa ei (nu prea am auzit ce zicea, dădeam doar din cap şi mai ziceam câte un "da" din când în când) şi care, deşi avea bilet în alt vagon, insista să stăm împreună şi să ne ţinem de urât până la Bucureşti. Imagine my distress, animalul social din mine, pe care l-am ţinut ascuns 3 zile în timpul unui festival la care au participat o mie şi de oameni din toată ţara, să fie forţat să iasă la lumină de această femeiuşcă (nu pot să înţeleg nesimţirea oamenilor care se bagă în seamă cu persoane pe care nu le cunosc). Am avut prezenţă de spirit şi un dram de noroc şi am reuşit, în aglomeraţia de pe peron, să fac o manevră de eschivă şi să mă strecor nevăzută până în compartimentul unde aveam bilet.

Cu ce am rămas după acest festival? Cu credinţa nestrămutată că toţi instructorii de dans - bărbaţi - fac aceleaşi glume expirate cu tentă sexuală care mă enervau până acum la Romy. De fapt, concluzia la care am ajuns este că, în ciuda faptului că vorbeşte mult prea mult relativ la condiţia lui de mascul, Romy e cel mai bun instructor pe care l-am văzut. Cea mai mişto bachata am văzut-o la Simona şi Vali de la Salsa Factory şi Willmark nu e atât de cool pe cât pare la prima vedere (nu mi-a plăcut stilul lui de a preda).

Următorul eveniment de acest gen va fi la Timişoara la sfârşitul lui martie. Din păcate, acolo nu cred că ajung, pentru că e în weekend-ul cu ziua mea, când mă gândesc la o excursie la Durău, dar mai vedem.

Educativ

2010-01-25T17:15:00.004+02:00

Despre lectură

2010-01-21T17:43:00.001+02:00

Circulă în perioada asta în blogosferă o leapsă despre lectură. Am tot văzut-o pe diverse bloguri pe care le urmăresc (la Zu şi la Tomata cu Scufiţă sigur) şi mi s-a părut interesantă.

1. Când citiţi, pentru a marca locul unde aţi rămas cu lectura, folosiţi semne de carte sau îndoiţi paginile?
Întotdeauna semne de carte. Mi se pare un sacrilegiu să îndoi colţurile. De fapt, mi se pare un sacrilegiu să strici în vreun fel cărţile (de asta şi împrumut foarte rar cărţi altcuiva). Nu le semnez, nu le îndoi, încerc pe cât posibil să aduc cât mai puţine daune unei cărţi.

Îmi place când o carte vine deja cu un semn de carte. Dacă nu are, folosesc unul mai vechi.

2. Aţi primit în ultimul timp o carte drept cadou şi dacă "da" care a fost aceasta?
Da, ultima carte primită a fost de la Crini. Uite că acuma îmi scapă numele. Nu am apucat să mă uit pe ea, pentru că am o listă mare de cărţi de citit.

3. Citiţi în baie?
Ocazional. În baie a se înţelege în cadă. Destul de rar totuşi, pentru că lipsa timpului mă cam obligă să fac duş.

4. V-aţi gândit vreodată să scrieţi o carte şi dacă "da" care ar fi fost aceasta?
De gândit, m-am gândit. Eram în liceu. Era ceva gen poliţist cu o poveste de dragoste siropoasă în fundal. Bine că mi-a trecut. Mă gândesc însă de ceva timp să încerc să-mi public poeziile.

5. Ce credeţi despre colecţiile de carte de la noi?
Îmi plac anumite colecţii, dar nu am interes în a face rost de toate volumele dintr-o anumită colecţie. De exemplu, îmi plac cele de la Adevărul, dar nu mi se pare că toate cărţile din colecţie merită citite. Îmi mai place Raftul Denisei, dar la fel, nu toate îmi fac cu ochiul. Acum vreo 15 ani a apărut o colecţie cu toată opera Agathei Cristie, aia mi-a plăcut mult şi le am pe toate undeva la Piatra (mă rog, mama le strângea).

6. Care este cartea preferată?
Greu de spus. Câteodată zic "Lupul de stepă" al lui Hermann Hesse, pentru că mă identific foarte mult cu personajul. Alte dăţi e "Un veac de singurătate", pentru că García Márquez e scrritorul meu preferat. Şi mai e "Lord of the Rings". Şi "Colecţionarul". Nu mă pot decide.

7. Vă place să recitiţi unele cărţi şi care ar fi acestea?
Îmi place să recitesc, dar nu am atât de mult timp la dispoziţie. "Un veac de singurătate" l-am citit o dată pe an începând din clasa a zecea. "Lord of the Rings" e o carte (de fapt, o serie de cărţi) la care mă reîntorc periodic. Am citit de două-trei ori fiecare carte de García Márquez (le am pe toate). "Războiul sfârşitului lumii" a lui Vargas Llosa e o altă carte pe care am recitit-o de câteva ori.

În liceu am citit şi răscitit seriile "Winetou" şi "Cireşarii".

8. Ce părere aţi avea de o întâlnire cu autorii cărţilor pe care le apreciaţi şi ce le-aţi spune?
Mi-ar plăcea să stau de vorbă cu Vargas Llosa, mi se pare un tip super deştept şi care a văzut o grămadă din lumea asta. Am citit o carte-interviu cu el şi Gabriel Liiceanu şi mi-ar fi plăcut să-i pot pune eu acele întrebări. Aş vrea să stau de vorbă cu Márquez să-l întreb despre orientarea lui politică şi despre relaţia cu Fidel Castro. Lui Tolkien mi-ar plăcea să-i sfredelesc creierul, să văd de unde atâta imaginaţie. Şi aş mai vrea să văd cum şi-a imaginat Hesse jocul cu mărgele de sticlă şi dacă Fowles nu era cumva psihopat.

9. Vă place să vorbiţi despre ceea ce citiţi şi cu cine?
Da, dar e foarte greu să găsesc pe cineva cu aceleaşi gusturi la cărţi. Nu-mi place să intru în polemici pe teme literare sau cinematografie sau muzicale, pentru că fiecare om are alte gusturi şi nu mi se pare corect să impun părerea mea altcuiva. Dar ofer opinii şi îmi place să vorbesc despre cărţi cu prietenii apropiaţi, mai ales cu Ulpia.

10. Care sunt motivele care vă determină să alegeţi o carte pe care să o citiţi?
Autorul. Dacă am citit ceva de cineva şi mi-a plăcut, atunci fac tot posibilul să găsesc tot ce a scris (cum s-a întâmplat cu Isabel Allende). Recenziile şi recomandările. Subiectul. Cărţile ecranizate (pentru a vedea diferenţele şi a putea spune că tot cartea e mai mişto). Evit cele la care se face publicitate excesivă (cum au fost Dan Brown, Coelho - aici şi pentru că Ric mi-a spus că în Brazilia e considerat un plagiator, Pamuk...) pentru că nu vreau ca aceasta să-mi influenţeze părerea.

11. Care credeţi că este o lectură "obligatorie", o carte pe care cineva trebuie să o citească?
"Un veac de singurătate". "Doctor Faustus". "Jocul cu mărgele de sticlă". "Să ucizi o pasăre cântătoare". "Colecţionarul". "Împăratul muştelor". "Amintiri din copilărie"

12. Care este locul preferat pentru lectură?
Pe covor în faţa şemineului, la Durău. Sau tot la Durău, în mansardă.

13. Când citiţi ascultaţi muzică sau lecturaţi în linişte?
Depinde. Pe metrou, ascult şi muzică, pentru a neutraliza zgomotele ambientale. Acasă, prefer să fie linişte.

14. Vi s-a întâmplat să citiţi cărţi în format electronic?
Da, dar nu îmi face plăcere, pentru că sunt mai uşor de distras. Plus că mă dor ochii. Citesc în format electronic doar cărţi pe care nu se merită să dau banii (cum a fost seria "Twilight").

15. Citiţi numai cărţi cumpărate sau şi pe cele care sunt împrumutate?
Prefer să le cumpăr. Îmi place să mă uit într-o bilbiotecă plină de cărţi şi să-mi aduc aminte de fiecare în parte. Citesc şi cărţi împrumutate, dar mai rar.

16. O carte este pentru mine... Cum aţi descrie o carte?
O altă lume, în care mă pierd fericită. O oază de linişte sau de încântare sau de aventură sau de dragoste în mijlocul unei vieţi gri.

Ce mă enervează din blogosferă

2010-01-15T13:03:00.004+02:00

De ceva vreme sunt mai activă în blogosferă. Nu aici, pentru că mi-e în general silă, iar dacă găsesc un subiect despre care să-mi facă plăcere să scriu, de obicei îl uit până ajung în faţa unui calculator, dar scriu aproape în fiecare zi şi mă joc cu tot felul de chestii pe canapea, plus că citesc destul de multe bloguri atunci când timpul îmi permite.

Sunt câteva chestii care mă enervează la blogosfera românească şi pe care vreau să le exorcizez aici.

oamenii care trimit comentarii anonime. În care, de multe ori, mai şi înjură autorul. Dacă vrei să postezi un comentariu, dacă ai o părere asupra a ceva, asumă-ţi acest lucru, nu te ascunde în spatele anonimităţii. Postarea de comentarii anonime se cheamă laşitate, în 99,9% din cazuri.
autorii de bloguri care nu-şi respectă cititorii sau posibilii cititori. Ăia al căror "despre mine" zice "asta e tarlaua mea şi fac ce vreau pe ea, pot să vă şi înjur dacă am chef, dar voi nu puteţi să mă înjuraţi pe mine". Da, e tarlaua ta, dar dacă vrei să te citeacă cineva, nu spune asta chiar de la început, aşteaptă mai întâi să vezi care sunt reacţiile la ce scrii.
oamenii pentru care gramatica e un teritoriu necunoscut şi care au o nepăsare totală despre cum scriu. Un limbaj îngrijit şi un scris fără greşeli de ortografie sau de gramatică îţi va aduce întotdeauna cititori mai mulţi. Eu am renunţat la a mai citi bloguri pe care văd limbaj de messenger sau greşeli repetate. (Diacriticele sunt un plus întotdeauna.)
blogurile care nu reflectă în nici un fel modul de gândire al autorului şi nu fac decât să preia ştiri din alte părţi şi nu au nici măcar decenţa de a le adapta. Copy-paste nu înseamnă a fi interesant sau inovativ, ci doar că nu ai idei proprii.
oamenii care ar face schimb de link cu oricine, indiferent de conţinutul blogului cu care face LE. Da, e important să faci LE, pentru că îţi aduce mai mult trafic şi PR mai mare (ceea ce iar, duce la trafic mai mare), dar înainte de a schimba un banner sau un link cu cineva, uită-te măcar la ce scrie. Chiar vrei să apari pe blogul unui pedofil sau manelist sau să apară ei la tine?
reversul... oamenii care au pretenţii exagerate când e vorba să facă LE. Nu vorbesc de bloggerii mari (nici măcar nu mi-aş permite să-l rog pe Zoso, de exemplu, să mă pună în blogroll).
cei care abia au început să scrie şi au pretenţii ca afişarea unui banner pe blogul lor să le fie plătită. O asemenea pretenţie nu mi se pare justificată decât cel mult la primii 50 din ZeList.
inflaţia de reclame, mai ales de AdSense. O reclamă discret postată, care se potriveşte cu blogul, nu deranjează pe nimeni, dar când încep să văd mai multe reclame decât postări, nu ştiu cum să închid mai repede pagina. Mă enervează mai ales cele plasate între postări.
blogurile care au activată porcăria aia cu votul automat. Adică deschizi pagina, iar la primul click făcut, te redirecţionează spre respectivul director şi-ţi spune "mulţumesc că aţi votat pe X". Şi dacă eu nu vrau să te votez? De ce mă obligi? Vreau să am posibilitatea de a te vota dacă îmi place cum scrii, asta e altceva. De ce joci incorect? (am avut şi eu chestia asta pentru vreo juma de oră, până când m-am prins că obliga lumea să mă voteze, apoi am scos-o).
blogurile în culori tâmpite, cu muuulte aplicaţii flash care îţi încarcă pagina în juma de oră şi-ţi blochează browser-ul (în apărarea mea - am şi eu destule aplicaţii flash - pot să spun că am testat blogul pe o conexiune foarte slabă şi mi-a mers ok), sau cele care au o temă incompatibilă cu subiectul blogului sau cu persoana care scrie. Cum ar fi o temă cu fluturaşi pentru un blog de ştiri al cărui autor e un tip.
cei care nu-şi citesc blogroll-ul. Nici măcar ocazional.
blogurile fără pagină de contact

Cred că mai sunt. Dacă îmi mai aduc aminte de chestii care mă enervează, mai adaug.

De pe canapea culese

2010-01-08T03:54:00.006+02:00

Anul nou a început bine, atât pentru mine, cât și pentru canapea. Zâmbesc zi de zi și nu mă mai gândesc la toți tembelii. Am cei mai buni prieteni din lume. Știu ce vreau și știu ce nu (mai) vreau. Dansez, mă bucur de mine și de ceilalți, nu mă mai enervează lucrurile mărunte și nu mă mai deranjează singurătatea.

Am elan zilele astea. Scriu mult, probabil pentru că nu muncesc. În sensul că mă duc la serviciu, dar o frec la modul cel mai nesimțit. Asta pentru că nu mă mai motivează. Poate se prind cei de la IT și-mi taie Blogger-ul... Scriu mult, aici. Am multe filme de văzut și multă dorință de a le vedea și împărtăși. (Între timp, am descoperit că e ok să te duci și singur la cinema.) Am câteva proiecte pe care vreau să le dezvolt.

Mi-a crescut Page rank-ul și am intrat în jocul schimbului de link-uri (am evitat multă vreme să fac asta, dar e o unealtă puternică). Am învățat să scriu CSS (la nivel minim, dar mai învăț). M-am învățat să scriu numai cu diacritice. Mă bate gândul din ce în ce mai mult să migrez pe un domeniu propriu.

2009 a trimis pe canapea oameni care au căutat:

- canapea princess - nu avem, dar avem The Princess Bride

- shane west și mandy morre - de fapt e moore

- changelling - pe ăsta îl avem

- kristen stewart interviuri - interviuri nu i-am luat, însă am denigrat-o destul de mult

- la flor de mi secreto - pe bune? cineva chiar caută filme spaniole? cool

- subiectul filmului Powder Blue - unul din preferatele mele pentru anul trecut

- canapea fingers - nici de asta nu avem, poate trebuie să schimb numele blogului?...

- de ce mă transformi în mutant de primă clasă? - chiar băi, de ce?

- film despre droguri candy - fain film, ~~e și în slider~~ nu mai e

- jocuri de stricat canapele - eu știu două. Unul e săritul pe canapea. Celălalt e cel care mi-a stricat mie canapeaua și m-a făcut să-mi cumpăr pat

- zbor anamaria chioveanu - nu l-am văzut, dar am văzut „Lungul drum spre casă”. Are potențial fata.

- ”go corporate” - cu ghilimele. Omul a ajuns la „Duplicity”.

- ”Law Abiding Citizen varianta englezească” - de ce englezească?

- 10 things i hate about you book - nu știam că e și carte. Filmul e unul din preferatele mele. Nu și serialul.

- [acțiune aventură] indiana jones and the kingdon of the crystal skull - nici una nici alta, doar dudă

- actorul signe poitier - bun actor, doar că-l cheamă sidney

- adamanțiu - cu diacritice. Felicitări celui care a folosit „ț”-ul

- astra film festival 2009 - deci n-a trecut neobservat, e bine

- avatar două continuări cu zoe saldana - (pe lângă câteva căutări doar pentru Avatar) Da, va avea două continuări, cred că cu Zoe Saldana. Bună gagică.

- aventurile lui nemo - ceea ce-mi reamintește, vreau să-l revăd

- bibliografie concusr șef post Galicea mare 2009 - cu ș. Nu cred că „Los Lunes al Sol” l-a lămurit.

- bucătarul șef obsedat de sex cu clint eastwood - toate aceste cuvinte, luate separat, apar pe blogul meu. Dacă cineva îmi spune cum se numește și filmul la care s-a făcut referire, promit să scriu despre el.

- alte câteva canapele (joly, don juan, marco, nemo, spaniolă, heart tango) - nu vând mobilă dar măcar recomand un film bun de văzut pe respectiva canapea

- canapeaua lui hitler - uhmmm...

- caracterizarea personajului indiana jones - afemeiat, narcisist, relativ egoist, îngâmfat. De ce, faci o compunere?

- carte 27 rochii - există? aștept un review

- cărți dosarul pelican - e doar una și e bună

- carui gen de public se adresează filmul motivat să ucidă? - cam tuturor, mai puțin celor sub șaișpe ani și adolescentelor piți. Dar mai ales se adresează fanelor lui Butler

- catherine o hara mama lui kevin - da, e mama lui Kevin. Aia uitucă.

- ce actori americani au contribuit la realizarea animatiei „monștri contra extratereștri” - nu mai simplu căuta direct filmul?

- ce strigă pelicanii din nemo - ce strig și eu când îl văd pe Orlando Bloom... sau pe Butler

- cele mai bune filme erotice - bună întrebare... și ce răbdare a avut să caute, că blogul meu nu apare în primele 10 pagini din Google la căutarea asta...

- cine interpretează dirty dancing - uite aici

- comedii cu drogati - nu mă uit la din astea. S-a uitat în schimb Pixie.

- concurs de carturi film - ori carturi, ori film...

- crimele din wineville - inițial, voiam să spun ce obsdat... dar și eu am gugăluit asta când m-am documentat pentru „Changelling”

- cum se numea filmul în care el ajunge homosexual în pușcărie și omoară o femeie chelneriță - bărbat chelneriță nu? Nu știu filmul.

- desene animate di serialul aron stom - habar n-am, dar cei de pe Desenele Copilăriei ar putea să știe

- desene mișcătoare - uite aici recomandări bune (eu le zic desene animale, dacă interesează pe cineva)

- din distribuția cărui film face parte regretful actor patrick swayze? - am scris despre el aici

- don juan de marco a true lover knows - knows ce? că sunt curioasă (mai sunt și alte căutări pentru „Don Juan de Marco”, dar nu la fel de interesante)

- dulciuri nocturne watch - l-am watch la Cine'Cinema. E bun.

- estera regina persiei - interesantă legendă. Filmul nu e la fel de interesant.

- fan almodovar - și eu

- film cu ashton kutcher în care face pariu - nu l-am văzut și nici n-o să-l văd. Nu-mi place Ashton Kutcher.

- film cu negri mafie - prea multe, prea clișeu

- film cu sigourney weaver suferă de agorafobie - știu un film în care Jodie Foster suferă de agorafobie

- film cu vapiri casă vedem - am scris exact așa cum a tastat ăla. Sau aia. Recomand orice în afară de „Twilight”.

- film de animație de wal disnei - am toată colecția acasă. Dar e Walt și Disney.

- film dublate în limba română - nu, că mă enervează

- filme bazate pe realitate - și mie-mi plac

- filme comedii povestiri nemuritoare - hmmm, sunt câteva pe care aș vrea să le revăd

- filme cu spioni la hollywood din anii 80-90 - n-am înțeles, spionii spionau Hollywood-ul?

- filme de sex forțat pe canapea - pot să înțeleg cum a ajuns la mine... dar tot e trist

- filmulețe cu femei esterice - sigur nu isterice? și cine e atât de masochist?

- finding nemo i am a nice shark - yes you are, pentru că fish are friends, not food!

- frate și soră prinși făcând sex pe canapea - și mă enervam când lumea credea că am magazin de mobilă...

- grinci a furat crăciunul - despre ăsta n-am scris încă

- harlequin romance movies - Harry Potter e cel mai harlequin movie din 2009

- hayden christensen - merge o tură

- in ce an sa născut don juan de marco - nu știu, dar gramatica mă omoară și pe mine

- indiana jones filme în ordine - am scris despre ele. În ordine.

- jersey girl filmul vechi - și eu îl caut

- joaquin cortes - yummy

- joc harry potterand the half-blood printe - n-am, dar filmul e prost

- journey to the center of the earth în spate scenelor - în spatele scenelor ce? sau cui? sau cine?

- jun ji-hyun film comedii - ăla pe care îl știu eu cu ea nu e comedie

- kevin mcallister bibleografie - s-a născut și l-au uitat acasă. De două ori.

- lacrimi uitate sandra brown - grow up

- magda goebbels - asta a trăit pe bune și și-a omorât și copiii pe bune

- mălina cajan zile de toamnă - o cheamă Mălina Cajal. Scrie drăguț.

- melodia din filmul il postino - care melodie? E mult tango în filmul ăsta.

- nazist orgy film - whaa? românii sunt perverși...

- nedelciu raluca - mi-a plăcut „Mireasa cu șosete roșii”

- nimfomane - no comment

- opinii film der untergang - a mea e că filmul e genial

- povestirea filmului my life in ruins - de ce, și tu faci referat?

- poze înfricoșătoare avatre skull - n-am

- princess bride frații grimm - nu e de frații Grimm, mă îndoiesc că ei și-ar fi numit eroina Buttercup

- profesorul x se îndrăgostește de storm - nu în alea pe care le-am văzut eu

- ps i love you online film - tocmai citesc cartea. E faină.

- remedy pastile de slăbit - recomand o salată

- rezumat charles dickens poveste de crăciun - citește frate cartea!

- rezumat fantoma lui marley - și pentru asta tot cartea trebuie s-o citești

- robert pattinson kristen stewart engaged - doar în film. Sper.

- șervețele michel jansen - m-am reprofilat pe canapele

- sienna guillory barefoot - bănuiesc că mai umblă și așa din când în când (dar cine-i Sienna Guillory?)

- spiderman vs dr. cocris filme - n-am scris încă de spiderman

- subtitrare sonoră în italiană monsters vs aliens - de ce în italiană?

- teoria vacii - asta mi-a plăcut. Și teoria vacii mi-a plăcut.

- the ultimate gift aceeași poveste - fain film, o să scriu despre el

- these women have fingers with the same sensibility as feet - adică se gâdilă?

- ultimele zile ale lui hitler carte free - toată lumea vrea free zilele astea...

- untamed heart cine a văzut - eu. De mai multe ori. De fiecare dată plâng.

- vezi moonlighting tradus - Mi-aș dori să revăd serialul ăsta, așa m-am îndrăgostit eu de Bruce Willis.

- video aston kutcher făcând sex în filmul spread video - face destul. Dar de ce video de două ori?

- winnetou și old sutherland - ce dor mi-e de Winnetou!

Oare cu ce o să mă mai distrez în 2010?

Cum să mori de mâna (maşina) fostului

2009-12-29T12:29:00.001+02:00

Dacă îl prind vreodată pe ăla care i-a dat carnetul lui Ionuţ, îl dau cu capul de pereţi.

Idiotul era să omoare trei oameni nevinovaţi la parc la Izvor pe 18 decembrie.Tâmpitule, dacă vrei să-ţi pui capăt zilelor, măcar asigură-te că eşti singur în maşină şi că stai cât mai departe de mine. Asta a fost din categoria cum să-mi aduci aminte că mai trăieşti? Nu e nevoie, nu mă mai interesează.

Inverno

2009-12-16T02:31:00.004+02:00

Prima zăpadă. Viscol, urât. Vântul reușește să zboare până și gândurile. În general, iubesc zăpada. În București, o urăsc.

De fapt, am ajuns să urăsc Bucureștiul cu totul. Nu e vorba de adaptare. Nu vreau să mă întorc acasă sau să trăiesc într-un oraș mic, cel puțin nu deocamdată. Cred că mă „dezadaptez”. Prea mult zgomot și prea mulți oameni care se grăbesc spre nicăieri. Prea multe fițe, prea multe persoane violente în limbaj și mișcări. Bucureștiul m-a dezamăgit. Aș vrea să plec undeva, oriunde, departe de orașul acesta în care am trăit cele mai urâte momente ale vieții.

Zăpadă... ce bine ar fi ca zăpada să îngroape toate neliniștile, toate dezamăgirile, toate tristețile... Dar în București, nu face decât să acopere urâțenia.

Crăciun acasă. Ciudat mai e să spun acasă unui loc unde stau doar câteva zile pe an, dar încă simt Piatra Neamț-ul ACASĂ.

Mă imaginez deja în fața șemineului, cu o carte în mână, uitând de tot și pierzându-mă în mine, fără sentimentul că trebuie să fac sau că trebuie să vorbesc. Fără tehnologie, doar eu și cartea mea și gândurile mele. Zăpada trosnind printre crengi și focul trosnind în sobă. E bine să te întorci din când în când la rădăcini, la cei care îți sunt alături fără să te judece, necondiționat. Și în ciuda a tot, în ciuda mâinilor care au modificat și a prezențelor care au căutat să acapareze tot aerul curat, în casa cu șemineu încă mai simt prezența mamei, vie, caldă, iertătoare.

Mi-e dor de tot ce a fost odată bun. De vară. De unchiul meu, pe care l-am văzut dintr-o dată mult prea uman, mult prea bătrân, el care trebuia să rămână mereu tânăr și frumos. De Alex. Nu-mi place să nu mai stau cu el. De soarele de după amiază de toamnă. E também de você.

Melodia mea preferată despre frig...

Adriana Calcanhoto - Inverno

Asculta mai multe audio diverse

Já disse que algumas vezes tenho saudades de você? Só algumas vezes...

Verdade

2009-11-27T20:24:00.001+02:00

Hoje estava a procurar os versos de uma canção do Abrunhosa. Ouvi-la ontem no metro e pensei que fosse um bom status para Facebook.

E como estava procurando, achei um blog de uma mulher portuguesa... Desse blog fui para ler mais blogs... assim é que agora estou lendo coisas em português. Nem sabia quanto me faltava... Perdi o contacto com a língua e com as pessoas desde quando mudei de projecto, nem sei se posso falar ou escrever correctamente.

Sinto muuuita falta dos meus queridos portugueses, especialmente desse comercial que já esqueci como se chama... pode ser Paulo.

Enfim... marquei o blog nos favoritos e espero que, pelo menos desta forma, vou continuar ler em português. Com O Globo não funcionou...

Por agora, finalizo com os versos que estava procurando hoje na manha.

Felicidade não tem código de barras, nem os sonhos têm preço, nem desejo tem amarras.

Felicidade não tem código de barras,
Nem os sonhos têm preço, nem desejo tem amarras.
Os poetas não se vendem em plástico,
Nem um mundo sem prazer será fantástico.
Os deuses não se fazem de esmola,
Liberdade não se aprende só na escola,

Uma alma sem sexo não existe
Como um louco sem loucura não resiste,
Futuro não é chá de caridade,
Só o teu amor, por ser amor, é de verdade.

Um muro por mais alto não separa
Os que têm fome dos que têm a seara.
A cidade virou hiper-mercado,
Se é da favela, não é gente, é malcriado.
O dono do mundo sentiu-se mal,
Não o deixam destruir a selva tropical.
Vendem-se meninos nas escadas do metrô,
Fome é prisão, humilhação de quem roubou,
O dinheiro transformou-se na vontade,
Só o teu amor, por ser amor, é de verdade.

O crucifixo é da cor do cinescópio,
Heroína, cocaína, odor de ópio.
A vizinha estreou-se na TV,
Matou o marido sem saber porquê.
A dor já se vende em vídeo-cassete,
Beatas masturbam-se por Internet,
Sexo compra-se pelos jornais,
Videntes criam novos pecados mortais,
Quarenta índios morreram hoje ao fim da tarde,
Só o teu amor, por ser amor, é de verdade.

Frumuseţe

2009-11-25T18:47:00.002+02:00

Din când în când, cam o dată la câteva luni, dau drumul la televizor (de multe ori forţată de circumstanţe - de data asta laptopul). Cum nu mai am cablu de muuultă vreme, că doar de ce să plătesc aiurea abonamentul, când nu-l folosesc la nimic, singurele două canale pe care le mai prind cu antena de cameră sunt TVR1 şi ProTV.

Aseară am descoperit (cu uimire, deoarece nu mă gândeam că în perioadă de criză românii o să dea atâţia bani aiurea) o emisiune pe care, în timpuri imemoriale, o urmăream la străini - Frumuseţe pe muchie de cuţit (???).

Ceea ce mă readuce la concluzia că nu există femei urâte, ci doar femei care nu ştiu/nu vor să se îngrijească (sau nu au bani - deşi nu e nevoie de operaţii estetice ca să arăţi bine, ci doar de puţină grijă).

O femeie trebuie să-şi rezerve puţin timp pentru ea, că nu cade cerul dacă nu găteşte în fiecare seară, dacă lasă spălatul vaselor şi în seama bărbatului sau dacă mai iese din când în când din blugi....

Bună seara lucrurilor de aici

2009-10-16T18:56:00.004+03:00

Aşa cum le spun mereu celor mai tinere

şi pentru că n-a avut cine să mă sfătuiască am învăţat de una singură

ne naştem inocenţi şi sub mantia inocenţei încasăm fiecare palmă a vieţii până când mergem într-o parte pentru că intrând în ea cu delicateţe şi bune maniere mai devreme sau mai târziu

mai degrabă devreme decât târziu

primim o lovitură de copită în bot şi singura soluţie e să ne pregătim înmormântarea

aşa că în dorinţa mea de a ajuta nu mă satur să le tot repet celor mai tinere dacă nu vă educaţi bărbaţii de la început e de rău: îşi iau frâiele în dinţi că asta-i firea lor, o au în sânge şi nu îi putem învinovăţi, cred că ei conduc în casă, dacă îi chemăm se înfundă pe canapea în faţa televizorului

- Vin imediat

vor să-şi petreacă duminicile prin baruri, cu un ochi la meci şi celălalt la femei...

aşa cum le spun mereu celor mai tinere

în materie de neruşinare e totuna, astfel că dacă un bărbat nu este educat de la început e de rău

(după "Boa tarde às coisas aqui em baixo")

No Words...

2009-09-01T00:41:00.004+03:00

Dumnezeu ia oamenii buni de pe pamant mult prea devreme... dar poate ca ii ia pentru ca suferinta acestei lumi mizerabile sa nu-i mai atinga.

Asta a fost singurul gand care m-a tinut pe picioare in acele momente, acum atat de multi ani.

Sper ca tu, draga mea prietena, sa reusesti sa gasesti curajul de a razbate peste incercarea asta, sa nu te lasi prada disperarii si sa iti stergi lacrimile, avand certitudinea ca, de undeva de acolo de sus, spiritul acelui om bun, eroul tau, te vegheaza...

Sfârşit

2009-08-16T23:03:00.003+03:00

S-a mai terminat un weekend. Mergem in coloana, intorcandu-ne de la micul colt de rai unde am lasat o parte din suflet - Gura Portitei. Soarele - mare si rotund - apune peste campurile de floarea-soarelui, uscate acum, scaldand E81 intr-o lumina magica, aurie, care ma face sa visez, sa-mi imaginez ce se intampla in vietile celor din jur...

Se merge greu inspre Bucuresti, coloana o sa se sparga abia la Medgidia. Inchid ochii...

In masina din fata noastra, doi indragostiti impartasesc bucuria unei logodne incepute la lumina stelelor si in sunetul valurilor. Undeva in spatele nostru, poate ca parintii incearca sa-si potoleasca copiii recalcitranti, obositi de soare si drum, si tristi ca au lasat marea in urma, ca vacanta aproape s-a terminat.

Pe langa noi trece o masina in viteza, pe contrasens, incercand sa-si faca loc. Cei doi tineri alearga spre casa, ca sa scape cat mai repede de prezenta dureroasa a celuilalt, dupa ce si-au dat seama ca dragostea lor a murit de mult. O fata cu zambetul adormit se straduieste sa afle cand i-au disparut farmecele, dupa ce a incercat fara succes sa-l cucereasca pe cel care-i este amic de cativa ani, si de care se simte inexplicabil atrasa de ceva vreme.

Drumul scaldat de ultimele raze ale soarelui primeste indiferent sperantele, tristetile si bucuriile celor care se intorc - bronzati - de la malul marii. Eu... incerc sa-mi dau seama care este locul meu in lume, si unde ma va duce acest drum... Dar ceva tot stiu... nu te mai iubesc...

Prin urmare, nu te mai iubesc

Nu mai vreau comori înflăcărate

Vreau de-acum comori adevărate

Fapte, nu himere şi poveşti

Stiu acum că toate au un sfârşit

Stiu acum că toate-au fost doar planuri

Vreau pesemne, dincolo de geamuri

Să te fac să crezi că am murit

Ai dreptate, alte limbi vorbeam

Şi-alte zări ţinteam pe-aceleaşi vorbe

Sub tristeţi şi lacrimi monoconde

Două frunţi străine-ncrucişam

Prin urmare, nu te mai iubesc

Şi cu toate acestea am să-ti port

O frumoasă aducere aminte

Printre zeci şi sute de cuvinte...
(adaptare dupa Poesis)

POESIS-PRIN URMARE NU MA MAI IUBESTI
Asculta mai multe audio Muzica

Si totusi exista iubire...

2009-08-07T21:46:00.006+03:00

"Mă simt un om binecuvântat. Câtă vreme există în viaţa mea muzică şi poezie, rugăciune şi iertare, copii care se joacă, Dumnezeu şi Marea Neagră, prieteni şi iubire, restul nu contează. Am trăit miracole pentru care nu ştiu ce am făcut ca să le merit. Am iubit şi am fost iubită. Unele lucruri mi s-au întâmplat prea devreme, altele prea târziu. Parcă am fost mereu defazată faţă de propria viaţă. Am cântat, am creat, am suferit, am fost fericită, am luptat, am plâns, m-am bucurat. Am trăit."
Tatiana Stepa

De multe ori uitam ca artistii nostri sunt si ei oameni, ca sufera si iubesc, ca au durerile si bucuriile lor. Ne consolam cu gandul ca vor fi mereu printre noi - zei nemuritori - sa ne incalzeasca sufletele. Ii vedem ca pe un drept al nostru, credem ca ne apartin, cand de fapt ei nu apartin nimanui, si in acelasi timp - lumii intregi.

Azi dimineata, petalele florii care s-a numit Tatiana Stepa s-au scuturat... Cerul a plans in Bucuresti, soarele a uitat sa iasa din nori, iar eu am incremenit pentru cateva momente, cu inima batuta in cuie si mainile tremurand. Avea 46 de ani...

Eu una, n-am stiut ca Tatiana Stepa suferea de cancer de col... I-am ascultat muzica de atatea ori, de atat de multe ori a cantat inimii mele, de atatea ori mi-am regasit sentimentele, sau m-am regasit pe mine in muzica ei... si cu toate acestea, in ignoranta mea, m-am interesat mai putin de persoana din spatele vocii...

Din pacate, am vazut-o o singura data in concert live, acum cativa ani, cand am dus-o la Festivalul de la Sighisoara pe singura persoana alaturi de care, pana acum cel putin, m-am vazut imbatranind. Vocea ei a redus la tacere pe cele cateva mii de oameni care se aflau in oras, si pielea mi s-a facut de gaina cand a inceput sa cante, asa cum mi se face si acum de fiecare data cand ii ascult muzica.

Mi-e greu sa vorbesc acum despre ea... Jurnalul National i-a dedicat o editie de colectie, in 25 august 2008. Va las cu povestea vietii ei, asa cum a scris-o pentru acea editie a JN, si cu melodia care imi frange inima, si imi da speranta in acelasi timp...

"Data naşterii: 21 aprilie 1963. Părinţii: Maria şi Vasile. Primul dintre cei trei copii ai familiei Stepa. Când mama era însărcinată au văzut filmul «Zboară cocorii». De acolo, prenumele, de la Tatiana Samoilova. Locul naşterii: Lupeni, judeţul Hunedoara. Valea Jiului. Un loc de o frumuseţe nemaiîntâlnită de mine, cu Retezatul de o parte şi Parângul de cealaltă (...). Am avut o copilărie minunată, cu puţine jucării, dar cu multe jocuri. Am «călărit» o singură tricicletă, toţi trei copiii, pe care tata o repara mereu când o treceam de la unul la altul. Am fost înconjurată de muzică, din prima zi a vieţii; părinţii mei s-au cunoscut cântând şi, dacă n-au avut bani mulţi, au avut destulă frumuseţe în suflet şi dragoste pentru noi (pentru mine şi pentru fraţii mei) ca să ne simţim întotdeauna speciali. Şi cred că aşa am şi fost. Am încercat să-mi fac părinţii mândri de mine şi să le împlinesc visele; cele pe care le-am putut împlini. Şi am încercat, mai ales în ultimii ani, în care le-a fost greu şi-au pătimit, să le fac suferinţa mai uşoară şi să simtă cât de mult îi iubesc. Am cântat prima dată pe o scenă când eram la grădiniţă. Probabil că am avut emoţii, pentru că am uitat textul. Apoi, părinţii mei m-au dat la balet, la vioară şi la pian. Am făcut vioară 8 ani, ca instrument principal. Mi-ar fi plăcut mai mult pianul, dar nu aveam bani nici de pianină. Am plecat câţiva ani din Valea Jiului, ca să-mi găsesc un drum, dar, paradoxal, acelaşi drum m-a adus înapoi. Tatăl meu a fost miner, fraţii mei au fost mineri. Unul dintre ei, Daniel, lucrează şi acum într-o mină din Ungaria, unde s-a stabilit de câţiva ani şi unde şi-a întemeiat familia. Eu însămi am lucrat ani de zile la mina Lupeni. N-am întâlnit în toată viaţa mea de până acum (...) oameni mai frumoşi la suflet ca minerii. Sensibili, nefericiţi, cu nenorocul deasupra lor şi cu fatalitatea în destin. Pentru mine, şi ridurile pe care le scrie cărbunele pe chipurile minerilor sunt frumoase.

CĂTĂLIN
M-am căsătorit foarte tânără şi am greşit. Din fericire, din această mare greşeală a vieţii mele a venit şi cea mai mare bucurie a ei: băiatul meu, Cătălin. Când el avea aproape un an, m-am despărţit de tatăl lui şi apoi am intrat în Cenaclul Flacăra. Părinţii mei m-au ajutat şi au fost şi părinţii lui, în lungile perioade de turneu. Fratele meu, Vasile, a fost tatăl pe care nu l-a avut niciodată. Au fost perioade grele şi pentru el, şi pentru mine, dar au învins lucrurile care ne uneau. Am trecut prin multe împreună, mai ales în ultimii ani, am pierdut amândoi oamenii pe care îi iubeam cel mai mult, dar aceste momente mi-au arătat ce copil minunat am, ce suflet frumos are, cât e de sensibil şi ce norocoasă sunt că este lângă mine. Ascultă multă muzică bună şi cântă doar pentru sufletul lui. N-a vrut să trăiască în Bucureşti şi, chiar dacă atunci nu mi-a căzut bine, încep să-i dau tot mai multă dreptate. Acolo, în locul copilăriei mele, şi-a găsit liniştea şi bucuria. Se iubeşte de ani de zile, din liceu, cu Alina, cea frumoasă, cuminte şi cu suflet mare. O consider de multă vreme copilul meu.

CENACLUL FLACĂRA
În septembrie 1982, pe stadionul din Făgăraş, în faţa a 30.000 de spectatori, am debutat în Cenaclul Flacăra, cu un cântec numit «Şi-am să-mi fac o doină». Am debutat simplu, cum făceau cei mai mulţi, dar am rămas greu, cum rămâneau puţini. Până la desfiinţarea lui, în 1985, am avut, cred, în jur de 1.000 de spectacole, care nu se compară cu nimic din ceea ce am trăit şi am văzut ulterior, din nici un punct de vedere, nici al calităţii, nici al cantităţii, nici al încărcăturii emoţionale. A fost un miracol pentru mine şi poate momentul în care mi s-a pecetluit destinul. Preţ de căteva luni nu mi-am revenit din uluire. Totul era foarte nou şi neasemuit de frumos. Şi astăzi cred că nu e puţin lucru să cânţi pe aceeaşi scenă cu Ştefan Hruşcă, cu Vasile Şeicaru, cu George Nicolescu, cu Gil Ioniţă, cu Valeriu Penişoară, cu Iris, cu Holograf şi, Doamne!, cu atâţia alţii! Acolo am devenit, în cea mai mare măsură, cea care sunt astăzi. Acolo am învăţat istorie (Putna, Ţebea, Alba Iulia, Rămeţi), am învăţat geografie (nu există oraş sau comună prin care să nu fi trecut), am învăţat poezie (de la poezia de dragoste a lui Mihai Beniuc până la poezia lui Zaharia Stancu, Rilke, Esenin, Vulpescu, Lorca, Constanţa Buzea, Omar Khayaam, lista e mult prea lungă), am învăţat ce înseamnă scena şi dragostea pentru public, dar şi dragostea publicului, dar mai ales am învăţat să văd perlele în noroi. Am cântat câteva luni singură, apoi împreună cu Magda Puskas, fostă componentă a «Ecoului», am format grupul «Partaj», după cântecul cu acelaşi nume, formulă în care cântăm şi astăzi, când reuşim să ne întâlnim. (...) În 1985, urmare a interzicerii Cenaclului Flacăra, am fost nevoită să mă întorc în Valea Jiului, m-am angajat la mina Lupeni, unde am rămas până în 1995. Nu am mai putut cânta muzică folk până în 1990.

CENACLUL TOTUŞI IUBIREA
A fost înfiinţat în 1990, tot de către Adrian Păunescu. Şi spectacolele, şi membrii cenaclului s-au urnit cu greu, după pauza impusă de 5 ani. În septembrie 1992, într-un turneu în Oltenia (în care au mai cântat Raul Cârstea, Cristian Buică, Emilian Onciu, Emeric Imre, Octavian Bud şi alţii) am avut bucuria să-i cunosc, cu câteva săptămâni înainte de tragica lor moarte, pe Doina şi pe Ion Aldea Teodorovici, oameni şi artişti pentru care eu mai plâng şi astăzi. Aceea a fost perioada în care am început să scriu mult împreună cu Adrian Păunescu. Fiecare cântec a venit greu, după experienţe dureroase, după acumulări de suferinţă, a mea sau a altora, după ce am trăit cu adevărat cele mai multe dintre cele pe care le cânt. Primul mare succes a venit în 1994, cu un cântec scris împreună cu Adrian Păunescu pe drumul dintre Cozia şi Râmnicu Vâlcea şi lansat la Costeşti de Hunedoara, «Copaci fără pădure», fără îndoială, cel mai iubit cântec al meu. Au urmat şi altele, zeci, sute de spectacole şi apoi plecarea mea de la Lupeni şi stabilirea în Bucureşti. Am început să lucrez la publicaţiile lui Adrian Păunescu şi aproape la "ordinul" lui am început să învăţ calculatorul şi tehnoredactarea de carte. Cu asta mă ocup şi azi şi îi mulţumesc că a insistat să fac ceva ce atunci nu mi se părea deloc potrivit pentru mine. Aşa cum îi mulţumesc pentru tot ceea ce m-a învăţat şi pentru grija cu care m-a înconjurat întotdeauna. Acum iubesc această meserie şi simt că sunt parte din fiecare carte care iese din mâinile mele. De ani buni lucrez cărţile Ilenei şi ale lui Romulus Vulpescu, părinţii mei de Bucureşti, şi singurii care mi-au rămas, şi sunt fericită că am avut şansa să-i cunosc, să-i iubesc şi să mă bucur de afecţiunea lor. Au fost ani grei pentru muzica folk după 1990. Parcă eram ciumaţi. Victor Socaciu este unul dintre oamenii care nu s-au dat bătuţi şi a gândit cel mai mare şi, după ştiinţa mea, cel mai longeviv festival de muzică folk, «Om bun» (...). În ultimii ani, Jurnalul Naţional a readus acest gen de muzică acolo unde îi era locul, în inimile oamenilor, prin festivalul pe care l-a «inventat» împreună cu Florian Pittiş, «Folk you».

BOALA ŞI PRIETENII
Acum 4 ani, cea mai mare parte a familiei mele a intrat într-o luptă infernală cu boala, de fapt, într-o luptă nedreaptă cu moartea. Am luptat împreună, dar părinţii mei şi fratele meu au pierdut bătălia şi m-au lăsat singură. Dacă ar fi să găsesc ceva bun din acest coşmar aş spune că am devenit mai uniţi, că am dat afară din viaţa mea tot ceea ce nu merita să rămână acolo, am făcut curăţenie în suflet şi am renunţat la ceea ce înseamnă consum inutil de energie. Şi asta mi-a făcut existenţa mult mai simplă şi mai intensă. Şi dacă destinul mi-a dat atâta suferinţă, tot el mi-a hărăzit multă bucurie şi, cred eu, şi mult noroc. Într-o vreme în care sunt batjocoriţi, eu spun că am o nesfârşită preţuire faţă de medici, în general, şi faţă de cei pe care i-am cunoscut eu, în special. Aduc umila mea recunoştinţă colectivului medical al Spitalului Colţea, mai cu seamă prof. dr Ion Florea, dr Ciprian Aldea, tinerelor şi sufletistelor doctoriţe Raluca Pătru şi Oana Meşinschi. Lor, dar şi altora, pe care-i rog să mă ierte că nu le pomenesc numele, lor le datorez ultimii mei ani de viaţă. Am avut şi am prieteni cu care aş câştiga orice concurs al prieteniei, dacă el ar exista. Ei au făcut zid în jurul meu atunci când mi-a fost greu, m-au apărat, m-au întărit şi nu m-au lăsat să mă prăbuşesc. Le mulţumesc Magdei Puskas, Cameliei Radulian, Mirelei Ghioc, Dianei Tocitu, Brânduşei Simion, Sorinei Zlătan, Esterei Filip, familiei Florian Ioan, Danei şi lui Constantin Neculai (excepţional om de muzică, împreună cu care lucrez un nou album), lui George Chirca, lui Andrei Păunescu şi celorlalţi prieteni ai mei. Jurnalul Naţional a fost, de asemenea, un sprijin pentru mine atunci când mi-a fost foarte greu. Colegii mei din muzica folk m-au înconjurat cu generozitate şi cu afecţiune. Oameni pe care nu i-am cunoscut personal s-au rugat pentru mine. Toate aceste suflete, puse unul lângă altul, au devenit o mare forţă, acea forţă de care aveam nevoie.

Mă simt un om binecuvântat. Cred că viaţa mea a fost şi este frumoasă. Câtă vreme există în viaţa mea muzică şi poezie, rugăciune şi iertare, copii care se joacă, Dumnezeu şi Marea Neagră, prieteni şi iubire, credinţă şi uitare, restul nu contează. Am trăit miracole pentru care nu ştiu ce am făcut ca să le merit. Am cunoscut oameni lângă care nici nu visam să stau. Am iubit şi am fost iubită. Am făcut greşeli. Am avut slăbiciuni. Unele lucruri le-am făcut prea devreme, altele prea târziu. Unele lucruri mi s-au întâmplat prea devreme, altele prea târziu. Parcă am fost mereu defazată faţă de propria viaţă. Am cântat, am creat, am suferit, am fost fericită, am luptat, am plâns, m-am bucurat. Am trăit." (Text publicat în Ediţia de Colecţie din 25 august 2008)

Te iubesc! Te iubesc?

2009-07-14T23:49:00.003+03:00

- Te iubesc!

- Te iubesc?

Oare eu, cea care iti striga cu atata putere vorbele astea, nu imi pun aceeasi intrebare?

Dupa atatia ani in care ti-am suportat sforaitul la orele la care imi doream sa vorbim, programele infecte la care te uiti la televizor si pijamaua rupta, oare mai pot spune cu voce sigura ca te iubesc?

Spune-mi tu daca dragostea exista cu adevarat. Cand esti tanara, crezi orice. Te iubesc infinit de mult. Minti. Eu nu mint. Toti mint. Eu nu sunt toti...

In dragoste, toata lumea minte. Fiecare joaca un rol, invarte de ruleta si spera sa fie el cel care trage premiul cel mare. Numai ca putini dintre noi castiga cu adevarat, cei care nu spera, cei care nu au vise pe care celalalt sa poata calca.

La Motoare, in seara asta. Toata polologhia de mai sus a fost determinata de "Te iubesc! Te iubesc?", piesa celor de la compania independenta de teatru D'Aya. Lume multa, bancute incomode, prieteni buni. Crini debitand chestii. Baietii cam departe de noi, asa ca n-am auzit comentariile pe care sunt sigura ca le-au facut in timpul piesei.

Noi ne-am cam regasit pe-acolo. Noi, femeile isterice. L-am regasit si pe Alex in replica "jos textila!". Si pe ala micu in "vreau sa dorm".

"Ma mai iubesti?" Cateva luni bune inainte de Rio l-am frecat la cap pe Ri cu intrebarea asta =))). Ce vremuri... tineretile trecute.

De mult n-am mai ras atat de tare. Ma durea burta si imi dadeau lacrimile, incepusem sa ma gandesc ca daca nu se opreste tipul din dansat, o sa ma sufoc. Tipul = George Corodeanu; n-am retinut numele personajului. Dadea din fund demential. Tre' sa luati lectii, guys!

Daca n-ati vazut piesa, go! E geniala. Nu feminista, ci realista; despre o stare de lucruri pe care am inceput s-o accept din ce in ce mai mult in ultimele luni. Trista prin faptul ca te face sa-ti pui intrebarea daca dragostea exista cu adevarat. Si fun. Cat esti acolo, razi de te tavalesti pe jos. Cand ajungi acasa, reality kicks in...

Ce am invatat din piesa?

Femeile sunt nebune. nebune. nebune rau de tot. Si nu stiu ce vor cu adevarat.

Barbatii spun orice la inceput.

"Fericirea este..când e bine...şi nu ne certăm...şi dormim..."

Daca barbatul crede ca a castigat o disputa, victoria e doar in mintea lui!

Si schimbul de replici cu care am ramas, pentru ca l-am tot auzit de la cei doi mandri insotitori:

- Esti nebuna!

- Atat ai sa-mi spui?

- Nu! Si ma-ta!

Frustrari de luni

2009-07-13T11:36:00.003+03:00

Ma omoara o masea de minte de vreo 2 saptamani. Tipa de la stomato de la CMU e foarte draguta, si vrea cu orice pret sa mi-o salveze, numai ca de fiecare data imi ia cate 3o de lei. Probabil ca ieseam mai ieftin daca mi-o scotea, mai ales ca nu prea mai folosesc la nimic molarii de minte... Abia astept sa ajung la Piatra sa-mi faca tata dintii...

Cu ocazia vizitei la domnisoara, m-am trezit de dimineata. Sunt grumpy cand ma trezesc de dimineata, mai ales ca n-am putut sa beau nici cafea vreo ora dupa ce mi-a pus maglavaisul ala.

Astia de la IT ne-au taiat Feisbucul. Era singura distractie pe care o mai aveam, si damn, singurul chat care mai mergea in firma. Acuma iar nu pot sa mai comunic cu oamenii normali care nu ajung acasa la 10 noaptea, cand nu mai e nimeni pe mess. M-am suparat definitiv pe Dinu.

Google nu vrea deloc sa-mi indexeze blogul celalalt. M-am chinuit tot weekendul sa editez sablonul HTML, sa includ tagurile de le dadeau aia pe Webmaster tools, si degeaba. Le mai dau o saptamana, dupa care ma supar de tot.

Astia de la UPS au bagat iar license agreement pe site, si SLAul se duce usor-usor dracului, ca se panicheaza toti tampitii ca de ce trebuie ei sa accepte din nou contractul, ca ce e nou, ca ei nu au voie sa accepte contracte si ca de ce nu pot folosi pagina daca nu dau "accept"... tipic pentru prima zi de updates, ar fi trebuit sa ma obisnuiesc de atatia ani, dar tot imi fac draci. Noroc ca nu mai lucrez pe telefoane.

Daca ma plictisesc foarte tare, o sa scriu despre filmele pe care le-am vazut ieri. Pana se hotarasc astia sa ma bage in seama, apreciez traficul prietenilor :)))).

Intre timp, astept sa treaca saptamana asta mai repede, si sa plecam la Gura Portitei. Evident, asta daca voi putea fugi de la munca vineri la doi (nu doua, ca am stat mult cu Lala si Crina joi, si am ramas cu doi, ca la Sibiu).

Sper ca voi ati inceput saptamana mai bine.

Despre filme

2009-07-05T23:07:00.005+03:00

Inca nu m-am lamurit de ce, poate de plictiseala, poate pentru ca mi-am terminat toate serialele sau ca sa nu stric impresia extraordinara pe care mi-a facut-o Ice Age 3, pe care abia ce-l vazusem cu fetele, am dat drumul in seara asta la un film care, dupa titlu, promitea un fel de X-Men (I’m a sucker for mutants…). Filmul se cheama "Mutant Chronicles".

Nu-l recomand nici macar barbatilor; scenele de actiune sunt slabute, efectele speciale se rezuma la cateva incendii mici, cele doua femei nu sunt foarte bune, si mor ca idioatele la un moment dat, mutantii nu au absolut nici o putere extraordinara in afara de faptul ca mor (oarecum) greu, iar sfarsitul e previzibil. La finalul celor 90 de minute, am ramas cu doua scene… cea in care ea (una din ele), care nu mai scosese un cuvant de foarte multi ani, ii striga lui, eroul in distress, sa fie atent, si finalul, in care Captain America, dupa ce a salvat lumea de la distrugere, fumeaza tacticos o tigara, desi zace intr-o balta de sange (cam prea Bruce Willis in "Die Hard"). Nu cred ca trebuie sa mai spun ca acest filmulet a disparut in secunda doi de pe hard…

Experienta nemaipomenita cu acest film mi-a adus aminte de ce urasc peliculele in care toata lumea vorbeste engleza, toate numerele de telefon incep cu 555 si eroul se lupta cu toti monstrii pamantului si evident castiga. Le am si eu pe ale mele, din pacate, si ma uit la comedioare romantice si la blockbusters, dar gusturile mele in materie de cinematografie se indreapta inspre cu totul alta zona geografica decat Hollywood. Nu prea conteaza care zona geografica, atata timp cat evit fílmele americane.

Nu sunt neaparat impotriva a tot ce se creeaza la Hollywood. Sunt zeci de filme extraordinare care ies din tiparele pe care le promoveaza societatea actuala. Dar atunci cand vreau sa vad un film bun, din care sa raman cu ceva, aleg intotdeauna Europa sau Asia.

Am observat ca in Romania cultura cinematografica este destul de limitata. La televizor vad aceleasi filme, de cele mai multe ori de actiune, pe care taicameu le defineste ca “la zece minute dupa ce s-au terminat, nu-ti mai aduci aminte despre ce era vorba”. De aia am si renuntat sa mai deschid televizorul, iar cand o fac nu trec mai departe de canalul 0, unde am AXN-ul. La cinema apar mult prea putine filme, mall-urile se intrec in a baga in program peliculele la care se face reclama, si foarte rar se strecoara cate un film de arta; nici nu mai vorbesc de restul cinematografelor. Am ramas uimita cand am vazut “La science des reves” la Studio, si “El camino de los ingleses” intr-unul din mall-uri (parca Plaza). (Ca o mica paranteza, evident ca “El camino” n-am avut cum sa-l savurez cum merita, pentru ca l-am vazut cu un destept care un reuseste sa gandeasca mai departe de Terminator.)

In incercarea de a populariza filmul off-Hollywood, m-am lovit deseori de replici de genul,… “nu e in engleza” sau “ah, film frantuzesc, ce plictisitor”… Poate ca pentru majoritatea, e plictisitor daca nu se impusca nimeni pe strada, dar pe mine sunt foarte putine filme care sa ma tina nemiscata in scaun pana la sfarsit, si de cele mai multe ori nu sunt in engleza.

Trebuie sa marturisesc totusi ca cineva m-a determinat s-o iau pe acest drum, pentru ca am avut si eu perioada de “nu e in engleza”. Desi nu a stat in viata mea foarte mult timp, m-a facut sa vreau sa dansez, si mi-a pus “O homem que copiava” (ironic cum nu a fost Ri cel care sa ma introduca in cinematografia braziliana), si pentru ambele lucruri ii voi ramane mereu datoare.

Ma gandeam ca, din cand in cand, sa scriu despre filme prea putin popularizate la noi, poate imi determin macar prietenii sa vada cate ceva mai altfel. Chiar daca se gasesc mai greu, puteti fi siguri ca toate filmele despre care voi scrie sunt in colectia mea.

As fi vrut sa incep din seara asta, dar m-am lungit mai mult decat imi propusesem, si de la un review al unui minunat film sud coreean am ajuns la un mini protest, asa ca ramane pe alta data.

O sa inchei totusi cu o recomandare, fara alte detalii, chiar daca iese din categoria peliculelor despre care vorbeam... Ice Age 3. E un "must see".

Zona de confort

2009-06-19T16:23:00.001+03:00

Se vorbeste mult despre aceasta stare de lucruri pe bloguri, in carti de business, in reviste de femei. Recomandarea generala este ca trebuie sa iesi din aceasta zona daca vrei sa te dezvolti, sa evoluezi intr-o anumita directie.

Multi dintre noi isi creeaza, voit sau nu, zone de confort in majoritatea sectoarelor vietii, fie ca acestea se regasesc acasa, in relatia cu persoana iubita sau la job. O zona de confort este acea stare care iti permite sa fii relaxat, sa nu iti faci prea multe probleme pentru ce va fi maine. La prima vedere, ar fi doar avantaje – este un loc familiar, in care nimic nu te ameninta; iti aduce acea mult dorita siguranta, spre care aspiram cu totii. Dezavantaje – oarecum putine, iar pentru omul comod din fire, acestea sunt de multe ori nerelevante: diversitate, noutate, sentimentul ca nu stai niciodata pe loc.

Sa te afli intr-o zona de confort poate fi avantajos pentru o perioada scurta de timp. Sentimentul de siguranta pe care ti-l da poate fi benefic intre doua perioade agitate. Si totusi, esti limitat de faptul ca nu te dezvolti in nici o directie, nu ai satisfactia ca ai ajuns la un rezultat riscand, nu inveti nimic nou; iar de aici pleaca, de cele mai multe ori, frustrarile.

Mi-am pus deseori intrebarea, ce trebuie sa fac pentru a iesi din zona de confort. M-am aflat acolo deseori de-a lungul vietii, dar parca in ultimii ani din ce in ce mai mult. Am senzatia ca, pe masura ce trece timpul, devin din ce in ce mai comoda, din ce in ce mai prinsa in tabieturile mele. M-am mandrit mereu cu faptul ca ma plictisesc repede chiar si de lucrurile care imi plac. Poate pentru unii nu e un motiv de lauda, insa mereu am crezut ca plictiseala ma va impinge sa lucrez cu mine, sa ma dezvolt, sa ma ridic. Imi aduc aminte de clasa a opta, cand aveam cel mai dragut prieten posibil; tineam mult la el, si culmea, in afara profei mele de romana, toata lumea credea ca ne potrivim. Dupa 6 luni, am ajuns la concluzia ca faceam mereu acelasi lucruri, ca nu mai putea exista nimic nou. Evident – imatura – in loc sa incerc sa schimb ceva, i-am zis ca m-am plictisit si ca nu mai vreau sa mai fim impreuna.

Candva in timpul facultatii insa, mi-a pierit curajul si n-am mai facut gesturi atat de drastice ca sa ies din starea de “life is pink and fuzzy”. Insa mereu am actionat in directia buna, aceea de a evolua ca persoana, mai curand decat a face ceea ce e corect. Cand am simtit ca ma plafonez in relatia cu Mihai, am plecat in Spania. Cand am terminat facultatea, am riscat si am ramas in Bucuresti, desi totul in mine ma indemna sa ma intorc acasa. Cand munca nu mi-a mai adus satisfactia ca sunt pe picioarele mele, m-am apucat de dansuri. Singurul lucru de care m-am plictisit foarte repede, dar asupra caruia nu am actionat direct, a fost Ionut; asta probabil pentru ca, dupa o anumita varsta, invariabil, cauti siguranta in relatia de cuplu, si am crezut ca el o sa mi-o asigure.

Am atins subiectul asta pentru ca de aproape doi ani sunt intr-o zona de confort in ceea ce priveste munca. OK, poate nu chiar de doi ani, pentru ca primele luni au fost cele in care am invatat ce si cum; dar in ultima perioada, am fost groaznic de relaxata in job. N-am mai invatat nimic nou de vreun an, si singurele lucruri care m-au mai scos din rutina zilnica (desi pentru foarte scurt timp) au fost trainingul cu agentii din Sibiu si auditul intern. De mult timp zic ca trebuie sa fac ceva nou, si totusi comoditatea m-a facut sa ma sabotez, refuzand periodic oferte de joburi. A fost nevoie de un sut in partea cea mai dureroasa a corpului ca sa ies din starea asta. La fel ca si in ultima relatie pe care am avut-o, evenimente exterioare mie au determinat evadarea din confort zone.

Nu stiu care e cea mai buna metoda de a evada. Poate ca trebuie sa te trezesti intr-o dimineata si sa spui, de azi fac asta. Poate ca trebuie sa incepi ceva nou, care sa-ti aduca satisfactii. Poate ca trebuie sa rupi legatura cu trecutul. Sa te arunci cu coarda elastica, sa saruti un necunoscut intr-un club, sa-ti dai demisia, sa inveti finlandeza. O schimbare pe unul din planuri determina de multe ori o schimbare de atitudine si pe celelalte.

Mai am o singura zona de confort. Intre 8 jumate si 2 noaptea. E data de canapea si serialele mele preferate (zilele astea, Gilmore Girls). Planul e sa ma apuc de repetat spaniola si portugheza, pentru ca de cand nu mai vorbesc zilnic cu clientii, au cam ruginit. Daca reusesc sa ma desprind de canapea, dau de baut.

The First Day of the Rest of Our Lives

2009-06-18T21:45:00.009+03:00

Intr-o lume ideala, ziua de azi s-ar fi desfasurat altfel. As fi ajuns la munca si as fi inceput sa monitorizez agentii. As fi beneficiat de privirile dulci ale Ioanei, care spun "iar ai venit la unspe". As fi avut parte de obisnuitele meciuri cu oamenii. As fi avut 5 ferestre de communicator deschise, cu 5 persoane punand intrebari in acelasi timp.

In schimb, ziua a inceput la 10 cu o sedinta la care nu-mi doream sa particip. Urmata de sedinta cu oamenii, si minunatul anunt ca oprim livrarea serviciilor in 3 luni jumate. Inca imi suna in urechi intrebarea Alinei atunci cand i-am rugat sa vina in meeting... "s-a intamplat ceva rau?"...

Intr-o lume ideala, n-ar exista criza. Companiile nu ar fi fortate sa reduca costurile. Calitatea ar prima in fata cheltuielilor.

Singurul lucru de care sunt multumita este ca noi, toata echipa, ne-am facut treaba cum trebuie. Clientul nu a avut niciodata de ce sa se planga. In urmatoarele 3 luni, pentru toata lumea de pe UPS, viata se va schimba. Dar va mai dura ceva pana cand ne vom da seama pe ce drum vrem sa mergem. Sper totusi ca pana in octombrie, toti sa isi gaseasca un job. Inclusiv fetitele putere puf.

Testul de inteligenta al lui Einstein

2009-06-01T16:13:00.005+03:00

Prezumtii:

1. Exista 5 case, fiecare de alta culoare.
2. In fiecare casa locuieste o singura persoana, fiecare de alta nationalitate.
3. Fiecarui locatar ii place o anumita bautura, fumeaza o anumita marca de tigari si detine un anumit animal de casa.
4. Nici una din cele 5 persoane nu bea aceeasi bautura, nu fumeaza aceeasi marca de tigari si nu detine acelasi animal de casa.

Se dau urmatoarele:

a) Britanicul locuieste in casa rosie.
b) Suedezul are un caine.
c) Danezul bea cu placere ceai.
d) Casa verde se afla in stanga casei albe.
e) Locatarul casei verzi bea cafea.
f) Persoana care fumeaza Pall Mall are o pasare.
g) Locatarul casei din mijloc bea lapte.
h) Locatarul casei galbene fumeaza Dunhill.
i) Norvegianul locuieste in prima casa.
j) Fumatorul de Marlboro locuieste langa cel care are o pisica.
k) Locatarul care are un cal locuieste langa cel care fumeaza Dunhill.
l) Fumatorul de Winfield bea bere.
m) Norvegianul locuieste langa casa albastra.
n) Germanul fumeaza Rothmans.
o) Fumatorul de Marlboro are un vecin care bea apa.

Cine are acvariul cu pesti?

(Albert Einstein sustinea ca 98% din populatia globului nu este in stare sa rezolve acest test...)

Scrisoare

2009-05-11T01:27:00.005+03:00

Nu dragostea te-a adus pentru o atat de scurta vreme in lume. Nu e dragoste atunci cand doar unul iubeste. Dar te-am dorit imens, poate din egoism, pentru ca ai fi fost singurul lucru bun pe care l-as fi facut in viata. Din momentul in care am aflat ca existi, desi prinsa intr-un conflict, am stiut ca te vreau in viata mea, ca vreau sa ma intregesti asa cum n-a reusit nimeni sa o faca. As fi avut in sfarsit un motiv de a trai, si as fi trait doar pentru tine.
Nu ai fost o parte din mine atat de mult incat sa-ti simt bataile inimii in venele de la incheietura mainii stangi. Nu ti-am simtit piciorusele lovind. Nu stiu daca mi-ai auzit glasul ragusit strigandu-ti ca te vreau, ca abia astept ziua in care gura ta insetata o sa-mi insface sanul.
In fiecare zi incerc sa ma conving ca nu a fost vina nimanui. Si in fiecare zi ma invinovatesc, si il invinovatesc pe el pentru tot ce s-a intamplat. Daca as fi avut mai multa grija de mine, daca as fi renuntat la tigari, daca n-as fi fost atat de stresata... daca el nu m-ar fi facut sa plang in fiecare seara, daca nu m-ar fi facut sa traiesc la limita, nestiind ce urmeaza, daca daca daca... Ma urasc pentru ca nu reusesc sa fac nimic bun, il urasc pentru ca imi distruge orice vis... Ma urasc pentru ca imi pasa, il urasc pentru ca nu-i pasa...
Nu stiu daca aveai un suflet inca. Nu ma pricep la lucrurile astea, dar sper ca esti totusi undeva si ne veghezi, sper ca esti undeva si ai grija sa nu ne distrugem unul pe altul…

© 2009 moonlight

Nu vreau

2009-03-19T20:31:00.005+02:00

Dime que fui para ti, esa noche llorando
Si fue el final feliz, que estabas esperando
Dime que fui para ti, semanas de espanto
Ese juego de mesa para de vez en cuando

No tuve más alma para darte, no tuve más calor que darte
No me dolerá esta caída, mi casa esta vacía

No quiero tener que sufrir por su piel
No quiero morirme de pena por el
No quiero dejarme caer en su red
No quiero tener que esperar mas por el

No quiero tener que sufrir por su piel
No quiero morirme de pena por el
No quiero dejarme caer en su red
No quiero tener que esperar mas por el

Dime que fui para ti, se que te iba matando
La angustia de no decir que te estaba pasando
Dime que fui para ti este último verano
Nos pudimos despedir sin ser enamorados

No tuve más alma para darte, no tuve más calor que darte
No me dolerá esta caída, mi casa esta vacía

No quiero tener que sufrir por su piel
No quiero morirme de pena por el
No quiero dejarme caer en su red
No quiero tener que esperar mas por el

No quiero tener que sufrir por su piel
No quiero morirme de pena por el
No quiero dejarme caer en su red
No quiero tener que esperar mas por el

Não foi a Beija-Flor...

2009-02-25T23:35:00.011+02:00

Salgueiro. Neguinho si lupta cu cancerul. Casatorie pe Sapucaí. Auriu. 3 cm. Viviane Araújo din nou muza. Istoria imbaierii intre inovativ si traditional. Cea mai buna samba. O saptamana de baut in continuu. Silicoane si mult bronz. Prezervative impartite gratuit. Me not there. Someday...

Cam asta a fost carnavalul din Rio de anul acesta. Así como decías, querido Thomas, ganó el Salgueiro.

Beija-Flor pe 2, la limita. Poate la anul. Oricum, Salgueiro a meritat. Cu o reprezentatie purtand numele de "Tambor", au reusit sa ia titlul dupa 15 ani de asteptare. In ciuda bogatiei prezentate de "Colibri". Au avut intr-adevar un show incredibil. + pe Carlinhos Brown...

Dar acest an va ramane in memorie si pentru noul record la marimea "chilotelului" - doar 3 cm "purtati" de Dani Sperle (nu pun poza, ca tipa e nasoala, dar gugaluiti si voi).
Dar parca mai ales prin casatoria cu totul speciala a lui Neguinho - liderul bateriei celor de la Beija-Flor - direct pe Sapucaí, arena unde se desfasoara carnavalul. Neguinho are cancer intestinal... vedeti si voi mai jos cata energie are...

Cam atat pentru anul asta. Até à próxima! Beijinhos!

© moonlight 2009 ; photos © 1996 - 2009. Todos os direitos reservados a Infoglobo Comunicação e Participações S.A.

http://oglobo.globo.com/carnaval2009/rio/

De dimineaţă

2009-02-19T21:33:00.007+02:00

De dimineata m-am trezit in iad,
calcand pe lava-ncinsa, pe oase si orgolii,
strivita de al tau picior de fier,
fara putere, fara zambet, intre umbre.
Mi-ai spus doua cuvinte, pe care le aud
la nesfarsit, si mintea-mi arde in tacere...
m-ai luat de mana delicat, suav,
si m-ai lasat aici, intre schelete-mprastiate in cenusa.
De dimineata m-am trezit in iad -
acolo am cazut pe moale, strivita de a ta vointa,
cu sangele din vene scurs, cu ochii-nchisi,
un suflet ratacit, murdar, strigand spre iarna.

© moonlight 2009

Copii lăsaţi în urmă

2009-02-18T20:42:00.012+02:00

Duminica trecuta, publica un articol depre copiii romanilor plecati sa munceasca in strainatate.

Povestea e deja destul de veche in Romania, dar mi se pare ca nu a avut efectul care trebuia asupra publicului. Suntem atat de obisnuiti cu drama, cu stirile de la ora cinci, cu povestiri adevarate, incat nu mai rectionam asa cum trebuie la durerea oamenilor. Citim in ziar, sau auzim la televizor, poate spunem “ce nasol”, sau “pacat de el, saracu’”, dar nu incercam sa ne punem cu adevarat in pielea acelor oameni, sau nu suntem cu adevarat tristi.

Romanul isi vinde sufletul pentru bani. Asta e concluzia la care am ajuns. Romanul e capabil sa se vanda pe el, sa-si sacrifice familia, sa dea dracului tot pentru bani.

Eu una, nu as pleca niciodata pentru motive atat de frivole cum sunt banii. Desi unchiul meu ma cheama in Canada de cand am terminat facultatea, si poate as avea o sansa la un viitor (financiar) mai bun, nu voi face niciodata pasul asta.

Nu-i invinovatesc pe cei care pleaca sa munceasca in afara, dar nici nu-i admir. Fac prea multe compromisuri pentru bani, iar asta te distruge ca om. Ii inteleg pe cei care nu sunt legati de nimic. E normal sa isi doreasca macar o stabilitate financiara. Ii inteleg si pe cei care lasa acasa parinti, sau copii deja mari. Dar n-o sa-i inteleg niciodata pe cei care pleaca si lasa in urma copii la varsta la care au cea mai mare nevoie de parinti alaturi.

Din pacate, cunosc persoane carora le-au plecat parintii sa munceasca in afara, lasandu-i la varste fragede sa se descurce in tara cum pot. Sa invete sa fie oameni fara sa aiba un exemplu real. Se amagesc singuri, spunandu-si ca trimit bani acasa, ca acel copil va avea haine, rechizite, calculator... Dar va avea oare parte de dragoste, de alinare, de intelegere? Cui ii va povesti de prima iubire, cine il va certa pentru un 4 la matematica, cine ii va ingriji genunchii juliti?

Parintele se va intoarce acasa, poate cu destui bani incat sa o poata duce rezonabil, dar se va intoarce cand copilul e deja prea mare. Parintele se va simti vinovat ca nu a fost acolo cand copilul a avut nevoie de el, si il va sufoca in incercarea de a recupera dragostea pierduta… Vor fi amandoi prinsi in lanturi, unul din cauza vinei si a dorintei de a participa cat mai mult in viata copilului, desi acesta nu mai are atata nevoie, celalalt pentru ca traieste cu impresia ca parintele s-a sacrificat pentru el, cand de fapt nu s-a sacrificat decat pentru sine. Asta e un caz fericit. De mult prea multe ori, parintii uita ce au lasat in urma…

Din pacate, romanii inca mai fac copii fara sa aiba posibilitatea sa-i intretina. Si eu imi doresc copii, enorm, dar nu inainte sa fiu capabila sa ii cresc. Un parinte nu ar trebui niciodata sa-si abandoneze odraslele, indiferent din ce motiv, si cu atat mai putin pentru bani. Eu una, nu mi-as fi iertat niciodata parintii daca ar fi facut asa ceva, si nu as indrazni ca macar sa cer iertate copiilor mei, daca le voi face vreodata asa ceva.
Drama va mai continua cativa ani la noi in tara. Vom auzi de astfel de cazuri constant, televiziunile, ziarele vor profita de ele pentru a face audienta si tiraj. Astept ziua in care familia va insemna din nou ceva in societatea actuala... dar mi-am pierdut increderea in aceasta tara... Mama lui Stefan Ciurea s-a intors in Italia dupa ce copilul ei s-a spanzurat, fara sa ii pese ca mai are doi copii acasa...

© moonlight 2009

Ultima ninsoare

2009-02-17T01:38:00.010+02:00

Peste Bucuresti ninge. Ninge ca de mijloc de februarie, dupa cateva zile cu miros arzator de primavara, care sa te faca sa speri. Ninge ca de incheiere, ca de sfarsit frumos care prevede un inceput in forta, plin de seva curgand tumultuos prin venele scoase la soare.

Ca o insomniaca ce sunt, ma plimb pe strazile Bucurestiului. Orasul e pustiu la ora asta, si nu va da semne de trezire pentru inca vreo patru ore. Timp suficient pentru mine si gandurile mele, pentru mine si lumea mea.

Zapada se asterne inca curat pe strazile tacute, pe unde nu mai trece la ora asta nici o masina. Maine se va topi, arsa de rotile celor care ne termina plamanii si frunzele. In noaptea asta insa, totul e inca alb, inca neprihanit de tehnologie si de viitor.

Ador strazile de langa Herastrau, pavate cu piatra cubica, ninsa usor, facandu-te sa te simti transpus in alta lume. Intr-un Bucuresti unde domnii inca erau domni, iar doamnele doamne. Din ce in ce mai putine femei mai stiu sa fie doamne, si inca si mai putini barbati sa fie domni.

Nu sunt "misandra", cum iti place tie sa spui, sunt doar realista. Femeilor le place sa spuna ca toti barbatii sunt porci, iar replica pe care o primesc de obicei la asta e ca toate femeile sunt curve. Ups, am spus "curva" pe net... oh well...

Am ajuns la concluzia (teorie testata, de altfel, in ultimii cinci ani destul de intens, pe iubiti de-ai mei si de-ai altora) ca cei mai mincinosi barbati sunt cei care sustin sus si tare ca ei nu fac parte din turma. "Toti barbatii sunt la fel", spune ea usor dezamagita, usor in expectativa, asteptand raspunsul. "Nu, eu sunt diferit, iti voi demonstra asta"; "no, cariño, vas a ver que conmigo, todo va a ser diferente, nunca te voy a defraudar"; "ai avut doar experiente neplacute, iubito, dar eu nu sunt asa, nu te voi face sa suferi, nu voi nesocoti promisiunile". Cand aud asta, stiu ca trebuie sa plec cat mai departe de acea persoana. Din pacate, sunt slaba si imi place sa cred in vorbe frumoase, asa ca nu fug atat de repede pe cat ar trebui. Si uite asa ajung sa scriu cate un post similar o data la doi ani :))

As vrea sa cunosc un barbat care sa aiba curajul sa spuna... da, sunt la fel ca ceilalti. Da, imi place sa ma uit dupa sani pe strada. Da, masina mea va fi intotdeauna mai importanta decat tine. Da, timpul petrecut cu tine e valoros, dar cel petrecut cu baietii la bere e priceless, ca in reclama de la Mastercard.

Pana acum, in scurta/lunga mea viata de (aproape) 26 de ani (nu mai ziceti la nimeni), am cunoscut un singur barbat capabil sa spuna lucrurilor pe nume. Din pacate, e frate-miu. Din fericire, sunt convinsa ca iubita lui de atatia ani se simte cu adevarat speciala.

Barbatii sunt toti la fel. Le plac sanii si fundurile, adora berea si (majoritatea) fotbalul, si profita de cele mai mici portite pentru a se face nevazuti sau a actiona in interesul lor. "Honey, invit-o si tu pe fata asta la dans, ca e singura"... asa incepe totul. Urmeaza partea cu... "pot s-o invit la un dans?", dupa care nu te mai intreaba, si te trezesti ca danseaza mai mult cu ea decat cu tine. Deh, evolutie... si pana la urma, a fost vina ta ca l-ai impulsionat sa invite fata la dans, nu?

Femeile sunt si ele toate la fel. Cu deviatii de la axa, ca si barbatii, dar in principiu, la fel. Numai ca noi recunoastem asta. Cred ca toate ne dorim sa fim iubite. Deh, blestemul Disney, unde Cenusareasa isi gaseste printul, Alba ca Zapada isi gaseste printul, Frumoasa din padurea adormita isi gaseste... ati prins ideea. Candva demult postam un schimb de replici genial din (probabil) serialul meu preferat:

Reneé Radick: Snow White. Cinderella. All about gettin' a guy. Being saved by the guy. Today it's the Little Mermaid, Aladdin, Pocahontas. All about gettin' a guy.
Ally McBeal: So basically we're screwed up because of...
Reneé Radick:Disney.

Oh so true...

Majoritatea, cele care nu dansam pe mese in Bamboo, nu ne imbracam in roz si nu vorbim cu "fata", ne mai dorim si sa iubim, nu doar sa fim iubite. Dar in principiu, toate aspiram la acelasi lucru, si, oricat de feministe am fi, o spunem.

Din ce in ce mai mult, am ajuns la concluzia ca e o moda a misoginului, care parca e apanajul barbatilor lipsiti de cojones. Pai fratele meu, nu tot o femeie te-a facut? Cine te crezi sa te declari misogin si sa lovesti in femei? Nu ti se pare ca daca lovesti in toate femeile, implicit lovesti si in maica-ta? Noi fara un barbat alaturi putem sa traim, vor exista intotdeauna specimene dispuse sa doneze ceva samanta in schimbul a diverse chestii, dar voi fara o femeie alaturi, mai greu, pentru ca, da, unele isi "imprumuta" uterul, dar mult prea putine pentru ca specia sa supravietuiasca. Si sunt convinsa ca in cateva mii de ani, femeile vor dezvolta capacitatea de a se reproduce singure, si atunci veti fi doar niste sclavi.

Da... un link pe mess catre coltul misoginului (amuzanta, de altfel, gandirea de amiba a celui care il scrie) m-a determinat sa compun acest (mult prea lung) post.

Si cand te gandesti ca voiam doar sa spun ca in Bucuresti ninge vesel, sau trist, sau obosit, depinzand foarte mult de fiecare minut care trece si de fiecare stare de spirit care ma cuprinde. O ninsoare de sfarsit de iarna, o ninsoare de sfarsit de ev, care se asterne lent si tot mai repede peste drumuri, peste blocurile comuniste, peste inimile sfaramate, si peste cele carora nu le este rusine, intr-o lume in care sa fii indragostit e un stigmat, sa iubeasca asteptand primavara.

Ultima ninsoare © moonlight 2009

Carnaval 2009 :D

2009-02-14T21:32:00.008+02:00

In fiecare an in februarie, imi doresc sa fiu aici:

View Larger Map

Nu pentru cine e acolo, ci pentru ce se intampla acolo. N-am avut inca posibilitatea sa vad pe viu defilarile, dar am fost in Cidade do Samba si am vazut cum se fac pregatirile pentru carnaval.

Carnavalul incepe pe 20 februarie, iar defilarile scolilor din Grupul Special (un fel de Primera División) vor avea loc duminica si luni. Voi incerca, evident, sa prind le pe net undeva, daca vor fi transmise. Macar cele de duminica, atunci cand vor fi si cei de la Beija-Flor, campionii ultimilor doi ani, si scoala mea de samba preferata.

Stiu ca va plictisesc in fiecare an cu asta, dar eu una abia astept ziua in care voi fi pe Marquês de Sapucaí de Carnaval.

Samba de anul asta (sper eu, castigatoare :D) o puteti asculta aici:

No Chuveiro da Alegria, quem banha o corpo lava a alma na folia!

Iar performanta de anul trecut de pe Sapucaí pot sa o pun ca filmulet:

99 Baloons

2009-02-03T23:50:00.013+02:00

Am bocit ca o proasta cand am vazut filmuletul de mai jos.
Daca intrati si pe blog, deja devine mult prea mult...

Am ramas fara cuvinte, asa incat tot ce o sa fac este sa postez filmuletul...

Viceversa

2009-02-02T01:42:00.003+02:00

Azi noapte te-am visat flamând de mine
cum n-ai fost niciodată
pe vremea când cu-nfrigurare ne iubeam,
ascunsi de vocea rece care ne soptea suav
că nu sunt pentru tine,
ca nu vei fi cu-adevărat al meu.
În vis tăceai, asa cum niciodată n-ai tăcut,
si ti-ai lăsat sărutul să vorbească,
să mă-nfioare,
să-mi sopteasc-umbrindu-mi ochii
că sunt a ta, femeia pe care ai dorit-o,
pe care ai cules-o de pe ram
cu mâna caldă, din ruga tineretii.
În vis vorbeam, cum niciodată n-am vorbit
si nu mai îndrăzneai sa-mi spui
că îmi adori tăcerea,
despre cum vocea-mi răsuna în palmă,
iar palma îti striga sa pleci, nu esti al meu...

© 2009 moonlight All Rights Reserved

Nu stiu

2009-01-30T01:22:00.009+02:00

Urma sa scriu un post super lung despre cine sunt, despre cum ultimii ani m-au transformat in asa fel incat maica-mea nu m-ar mai recunoaste, despre cum unele persoane au avut o prea mare influenta asupra mea...

Poate ca alta data. Incerc sa ma definesc, sa-mi dau seama unde e locul meu, cui apartin, incotro sa ma intorc. Incercand sa ma cunosc pe mine in toti acesti ani, am renuntat insa la a-i cunoaste pe ceilalti. Am pierdut contactul cu atat de multa lume, fara de care am crezut, la momentul respectiv, ca nu voi putea sa traiesc. O foarte buna prietena, si poate singura persoana de pe lumea asta care ma cunoaste cu adevarat, mi-a spus ca sunt foarte selectiva in a-mi alege prietenii. Mi-a luat mult timp sa rationalizez ca intr-adevar asa este, si sa incerc sa fiu mai deschisa, si inca nu sunt asa cum as vrea.

Nu suport oamenii care incearca sa intre cu forta in viata mea. Eu, pe de alta parte, nu sunt genul care sa intervina in viata altora, decat daca ei vor. Ramasitele unei educatii pe care Ionut o condamna, dar care din punctul meu de vedere se bazeaza pe cel mai pur respect fata de intimitatea si de sentimentele altora. N-o sa fiu niciodata cea care sa traga de oameni intr-o directie sau alta, cea care sa-si povesteasca viata doar de dragul de a o face. De cele mai multe ori, imi place sa ma definesc ca o persoana antisociala. Prefer sa am doar 2 prieteni buni, decat 10 in care sa nu am incredere. Si ce-i drept, dureaza foarte putin pentru ca cineva sa-mi piarda increderea.

Am ridicat de-a lungul anilor un zid in jurul meu. A fost de ajuns ca un singur tip sa ma faca sa sufar, ca sa nu mai am incredere in nici un barbat. A fost de ajuns ca o singura femeie sa se bage unde nu trebuia, ca sa nu mai am incredere in nimeni in afara de bunica-mea.

Si acum urmeaza dilema... :)))
Ma ascund in pustiu, si las pe toata lumea sa faca ce vrea, sau incerc sa lupt pentru fericire, cu pretul socializarii?

Oare in desert exista internet si Let's Dance?

© 2009 moonlight All Rights Reserved

M-am intors

2009-01-24T13:35:00.007+02:00

Oare?

La fiecare inceput de an, imi impun oarecum sa revin la scris. Nu pentru altii, ci pentru mine. Era o vreme cand ma deconecta de la realitate, cand ma transpunea intr-o lume inaccesibila altora.

Am tinut un blog multa vreme. Dupa care s-au intamplat doua lucruri care m-au facut sa renunt. Mi-a fost resetata parola de la vechiul yahoo (iar blogul fiind pe 360, n-am mai putut sa scriu multa vreme, pana mi-am recuperat contul), si l-am cunoscut pe Ionut.

Blogul l-am mutat intre timp aici.
Dar din respect pentru Ionut, pentru ca nu am vrut ca viata mea anterioara sa intervina in vreun fel intre noi, n-am mai continuat sa scriu.

Nu stiu daca o sa ma tin de acest... "plan". Dar, ca si atunci cand am inceput prima oara sa scriu pe un blog, my life is a fucking mess. Si asta poate ca o sa ma ajute din nou sa scap de realitate.

Cand eram sub dus, compusesem in minte intregul post. Era optimist, si intelectual, si multe altele. Ca de obicei cand "scriu" ceva sub dus, cum am ajuns in fata pc-ului, am uitat tot. Asa ca deocamdata o sa ma opresc aici. Inceputul e tot ce conteaza. Primul pas l-am facut.

Carnaval 2008 - Viradouro to Present Holocaust Theme

2008-02-05T18:20:00.004+02:00

The Carnival in Rio de Janeiro began this weekend.

eFluxMedia reports that a carnival float showing the victims of the Holocaust and a Hitler figure was banned from participating at the Rio Carnival after the Jewish community opposed to it. Yesterday a judge issued an injunction that will not allow the samba group to participate at the parade with the Holocaust-theme float after the Jewish Federation of Rio de Janeiro, the Fierj, filled a lawsuit against it, the Associated Press reports. José Roitberg, a federation spokesman, said: "It's inadmissible that they could have a parade float depicting dead Jews and a live Hitler on top of them. “The samba school Unidos do Viradouro, which came with the idea of the Holocaust, said that the theme was made in order to remind the people about the horrors in the past and to try to prevent them from happening again. Paulo Barros, the creative director of Viradouro said it was a respectful reminder of the Holocaust. He said: "This an extremely serious work, and people think we're mocking," Telegraph.co.uk informs. Judge Juliana Kalichszteim from the Rio de Janeiro state said: “Carnival should not be used as an instrument of hatred, any kind of racism and clear trivialization of barbaric and unjustified acts against minorities. “The Holocaust theme float of the Viradouro group was one of the several planned by the samba school to use as part of its theme “It Gives You Goose Bumps.” Another float by them represents cold, fear and birth. Viradouro is scheduled to parade on Monday and it didn’t say if it will have a live Hitler. According to the judge, the group can participate, but it will have to remove the mannequins that stand in for the dead bodies. If they will ignore the order they will be fined with $113,000 and $28,000 for every dancer that is dressed like Hitler. The Carnival is an annual festival held in Rio de Janeiro 40 days before Easter. It marks the beginning of the fast and is a major tourist attraction. Rio Carnival is an official competition made up of 12 separate parades of the samba schools from the city’s favelas and lasts four nights.

The Carnival started on Sunday. The 12 schools of samba presented a parade of 80 minutes with hundreds of dancers and musicians dressed in different costumes, each school depicting a theme on the float. At the end of it one of the samba schools is declared a winner.

My favorite is still Beija-Flor. They won last year, and this one they are between the favourites. I'll update later with the results for 2008.

Article from www.efluxmedia.com ; Foto: Desfile da Beija-Flor by José Patrício/Agência Estado for carnaval2008.terra.com.br

Shocking News

2008-01-24T12:48:00.003+02:00

I'm not returning to this blog with good news, but somehow I wanted to leave a small homage to one of my favorite actors, Heath Ledger, who was just found dead yesterday in New York.
I was at work when I first read the news on CNN site, and remained stunned for a few minutes, incapable of reacting. I hate what celebrity does to really good artists, and I really don't agree with what someone I know said, that all truly good artists, staring with Van Gogh - a well known opium addict - have some sort of addiction that "allows" them to create, to express themselves.

Heath was only 28... cute guy, father of a 2 year old girl, Academy Award-nominated... And he had such a great and addictive smile...

I first saw him act in "10 Things I Hate About You", maybe the only "teenage" movie I like to watch without getting bored. I found him charming, funny, cute as a devil, and promising. I always laugh when I see that movie, Heath and Julia Stiles are do great together... I mean, how can you not, when you have dialogs like...

Patrick: Well maybe you're not afraid of me but I'm sure you've thought about me naked, huh?
Kat Stratford: [sarcastically] Am I that transparent? I want you, I *need* you, oh baby, oh baby.

or...

Patrick: Hey there girly... how you doin'?
Kat Stratford: Sweating like a pig actually and yourself?
Patrick: Now there's a way to get a guy's attention huh?
Kat Stratford: My mission in life but obviously I struck your fancy so you see it worked... the world makes sense again.

Then I loved him in "Casanova", cried next to him in "Candy", remembered childhood and fairy tales when I saw "The Brothers Grimm", adored him in "The Patriot", "A Knight's Tale", "Ned Kelly", even in "Brokeback Mountain".

Heath Ledger was born in Perth, Australia, and named Heathcliff Andrew after the main characters of Emily Bronte's "Wuthering Heights." He began acting at a local theater as a child.

Ledger's first American film was the teen comedy "10 Things I Hate About You" in 1999, and he immediately attracted attention from Hollywood. He passed up several scripts before taking a role in the Revolutionary War drama "The Patriot" in 2000 and "A Knight's Tale" in 2001. He also played a supporting role in "Monster's Ball," among other films.

"In a way I was spoon-fed a career," he told the Glasgow Herald in 2005. "It was fully manufactured by a studio that believed it could put me on their posters and turn me into a product. ... I hadn't figured out properly how to act, and all of a sudden I was being thrown into these lead roles."

But Ledger was perhaps best known for his 2005 portrayal of Ennis Del Mar in "Brokeback Mountain," about two cowboys who had a secret romantic relationship. The role earned him an Oscar nomination.

"I felt that choices were being made for me, so I feel this has been my time now to find the good stories and test myself," Ledger told the Glasgow Herald in the 2005 interview. "It has been an interesting year, where I finally have a sense of accomplishment."

Ledger has a daughter, Matilda Rose, born in 2005 to his then-girlfriend, Michelle Williams, who played his on-screen wife, Alma, in "Brokeback Mountain." The couple have since separated.

New Obsession/Argentine Tango

2007-11-09T19:04:00.004+02:00

The tango first surfaced outside Argentina during the ragtime dance craze of the arly teens, when it became the latest rage in London, Paris and new York. Ironically, at that moment back home it was a dance of the bars and brothels, not something to be done in polite society. At first the notieriety it received abroad was an embarrasement to the Argentines. But eventually this international attention helped bring the tango into the country's proper salons and ballrooms and finally to become a major part of the Argentine identity. I hope the same may occur with these gorgeous, intriguing piano pieces from the tango's early years, which have yet to be fully appreciated. I believe the tango will be remembered as one of our century's most important musical innovations - perhaps on par with ragtime, jazz and rock-and-roll. It's possible that the book you are holding (Argentinean Tangos for Keyboard) may become one of the primary resources for future musical historians. If you are astonished by the first claim, please witheld judgement until you've played through the gorgeous, intriguing music in this volume. The second claim is based on the fact that this is the first extensive collection of early tango piano music ever published outside Argentina. It's amazing such wonderful music, born at the turn of the century, should remain innaccessible outside its native land for almost 100 years. But perhaps lack of easy access to the music is one reason why the tango has remaines so stereotyped, romantic, elusive and misunderstood. The tango is above all dance music. The dance and its music were born and evolved together in the final decades of the 19th century in the slums in the outskirts of Buenos Aires and in neighboring Montevideo, Uruguay (just across the Rio de la Plata). During its earliest years, from about 1880 to 1900, few tangos were recorded or comitted to paper. But during this final quarter of the 19th century was born a new generation of musicians who would soon take tango beyond its simple beginnings. These are the composers of the guardia vieja, the old guard. From about 1900 to 1920 they developed the tango into one of this century's most romantic and beautiful music forms. During the early years tangos might be played by a solo pianist in a cafe, or by a duo or trio with flute, violin, guitar or bandoneon. But publishers discovered that tango partituras, piano sheet music, could sell to tens of thousands of copies. Despite the fact that the guardia vieja composers played many different instruments, piano scores became the vehicle for capturing the evolution of the tango as the composers experimented with its form. his sheet music also served as charts for the early groups, somerimes containing lines for other instruments. Many of the early composers were self-taught, played by ear, and had to rely on friends to notate their music on paper. Some were part-time musicians, supporting themselves in other trades. And many played other instruments. By the late teens hundreds of composers had published literally thousands of tangos in Buenos Aires and Montevideo, though many tunes were printed in very small runs. Around 1920 the vocal tango became much more prominent, initially propelled by the popularity of folksinger Carlos Gardel. An entire genre of vocal tango music evolved with lyrics that might be compared to our country-western music. During he 1920s as the tango became more widely accepted, bands expanded to meet this rising popularity. Eventually the duos, trios and quartets of the early days grew to become the Argentine equivalent of our swing-era big bands - tango orchestras with 20 pieces or more, featuring entire sections of bandoneons and strings. Both the expansion of the orchestras and the rise of vocal tango give the music a very differentstyle after about 1920.

By Bill Matthiesen @ www.milonga.org

OctoberF(ir)st

2007-10-01T19:26:00.002+03:00

Super day outside, I think there are 25 degrees, and I'm spending my Monday inside, monitoring. But it's a good thing, since I'm part of the "low management", I actually like going to work, and the time passes more quickly .

I have the feeling that I'm going to like this month .

On Friday you'll find me (or not ) on the Baneasa Airport, cause it's going to rock, baby! That is, 30 years of IRIS, the aniversary concert.

Next weekend I'll be home, going to a wedding (not, not mine... yet). My uncle, or cousin (I never knew hehehe) is getting married to a Japanese girl. I've managed to find a greeeeat dress (blue, of course), and I can't wait to be there, cause I haven't seen him in years.

And I'm finally starting a new module at Let's Dance, with the sweetest partner possible . Oh how I miss a good rueda de casino! 3 weeks left, but I'm sure the days will fly away.

Poema XX - Pablo Neruda

2007-08-20T15:42:00.002+03:00

I've been reading/re-reading this last month all of Gabriel García Márquez' books (the ones that are published in Romania). I've started yesterday La Aventura de Miguel Littín, Clandestino en Chile, and I've remembered of maybe the greatest artist Chile gave to the world, Pablo Neruda.

I want to share with you one of the saddest, but also one of the most beautiful poems I have ever read... the original version, and also the English and Romanian translations - Poem XX.

Puedo escribir los versos más tristes esta noche.
Escribir, por ejemplo: «La noche está estrellada,
y tiritan, azules, los astros, a lo lejos».
El viento de la noche gira en el cielo y canta.
Puedo escribir los versos más tristes esta noche.
Yo la quise, y a veces ella también me quiso.
En las noches como ésta la tuve entre mis brazos.
La besé tantas veces bajo el cielo infinito.
Ella me quiso, a veces yo también la quería.
Cómo no haber amado sus grandes ojos fijos.
Puedo escribir los versos más tristes esta noche.
Pensar que no la tengo. Sentir que la he perdido.
Oír la noche inmensa, más inmensa sin ella.
Y el verso cae al alma como al pasto el rocío.
Qué importa que mi amor no pudiera guardarla.
La noche está estrellada y ella no está conmigo.
Eso es todo. A lo lejos alguien canta. A lo lejos.
Mi alma no se contenta con haberla perdido.
Como para acercarla mi mirada la busca.
Mi corazón la busca, y ella no está conmigo.
La misma noche que hace blanquear los mismos árboles.
Nosotros, los de entonces, ya no somos los mismos.
Ya no la quiero, es cierto, pero cuánto la quise.
Mi voz buscaba el viento para tocar su oído.
De otro. Será de otro. Como antes de mis besos.
Su voz, su cuerpo claro. Sus ojos infinitos.
Ya no la quiero, es cierto, pero tal vez la quiero.
Es tan corto el amor, y es tan largo el olvido.
Porque en noches como ésta la tuve entre mis brazos,
Mi alma no se contenta con haberla perdido.
Aunque éste sea el último dolor que ella me causa,
y éstos sean los últimos versos que yo le escribo.

I can write the saddest poem of all tonight.
Write, for instance: "The night is full of stars,
and the stars, blue, shiver in the distance."
The night wind whirls in the sky and sings.
I can write the saddest poem of all tonight.
I loved her, and sometimes she loved me too.
On nights like this, I held her in my arms.
I kissed her so many times under the infinite sky.
She loved me, sometimes I loved her.
How could I not have loved her large, still eyes?
I can write the saddest poem of all tonight.
To think I don't have her. To feel that I've lost her.
To hear the immense night, more immense without her.
And the poem falls to the soul as dew to grass.
What does it matter that my love couldn't keep her.
The night is full of stars and she is not with me.
That's all. Far away, someone sings. Far away.
My soul is lost without her.
As if to bring her near, my eyes search for her.
My heart searches for her and she is not with me.
The same night that whitens the same trees.
We, we who were, we are the same no longer.
I no longer love her, true, but how much I loved her.
My voice searched the wind to touch her ear.
Someone else's. She will be someone else's. As she once
belonged to my kisses.
Her voice, her light body. Her infinite eyes.
I no longer love her, true, but perhaps I love her.
Love is so short and oblivion so long.
Because on nights like this I held her in my arms,
my soul is lost without her.
Although this may be the last pain she causes me,
and this may be the last poem I write for her.

Pot sa scriu versurile cele mai triste acum.
Sa scriu de pilda :”noaptea-i instelata
Si tremura sub gheata, in departare, astrii
Vantul noptii se roteste prin ceruri si canta”.
Pot sa scriu versurile cele mai triste in noaptea asta.
Da, am iubit-o si, uneori, si ea m-a iubit.
In nopti precum aceasta, am avut-o in bratele mele
Si, sub cerul fara margini, am sarutat-o de atatea ori.
Ea m-a iubit si, uneori si eu am iubit-o ;
Cum sa nu fi iubit nemiscarea marilor sai ochi.
S-ascult imensa noapte, mai imensa fara ea.
Si versul cade-n sufet ca roua peste iarba.
Ce importanta are ca dragostea mea n-o mai poate pastra ?
Noaptea e plina de stele si eu sunt fara ea.
Aceasta-i tot. In departare cineva canta. In departare.
Cu aceasta pierdere sufletul meu nu se poate impaca.
Ca si cand ar dori s-o apropie, ochii mei o cauta.
Inima mea o cauta, si ea nu e cu mine.
Aceasta noapte leagana aceiasi arbori,
Numai noi, cei de atunci, nu mai suntem aceiasi.
N-o mai iubesc, e adevarat,
Dar cat am iubit-o !...

Israel's Holocaust Museum Awards Romanian Soldier Who Saved Jews in WWII

2007-08-09T02:12:00.004+03:00

JERUSALEM: Israel's Holocaust museum on Wednesday posthumously honored a Romanian reserves officer who blocked the deportation of Romanian Jews to Nazi death camps.

Theodor Criveanu was inducted into Yad Vashem's "Righteous Among the Nations" group of non-Jews who rescued Jews from the Nazis. His son, Willie Criveanu, accepted the award on his behalf.

Six million European Jews were killed by German Nazis and their collaborators during World War II.

The 20,000 Jews of Czernowitz, Romania, were interned during the war and slated for deportation to death camps.

As a reserves officer in the Romanian army, Criveanu was assigned the task of presenting authorities a list of Jews who were required to work in the ghetto, and were thus spared deportation. According to testimonies given to Yad Vashem, Criveanu risked his own life by handing out permits beyond the allowed limit, including to Jews who were not essential to the work force. Yad Vashem said it could not estimate how many Jews he saved.

Criveanu married the daughter of one of the Jews he saved. He died in Romania in 1988.

"My father's life was based on justness, correctness. He was a great humanitarian, that was his nature," his son said at the ceremony. "He was a gift from God for my mother's family and to so many more."

More than 21,000 non-Jews have been honored by Yad Vashem, including Oskar Schindler, whose efforts to save more than 1,000 Jews was documented in the Oscar-award-winning film "Schindler's List." Of these, 53 Romanians have been honored.

Florian Pittis

2007-08-07T12:34:00.003+03:00

Me back... and unfortunately, not with the greatest news...

Today, at 14.00, the GREAT Florian Pittis will be taken on his last journey. He will be buried in the Bellu Graveyard, on the Actors' Alley.

It is absolutely useless to tell you how I feel, because it cannot be expressed in words. I have the sensation that the world will never be the same without the one that always said...

"It doesn't matter how long your hair is, it only matters how you think."

I read in the papers today, that someone... a fan... said... that, with the death of Florian Pittis, out youth died. I am grateful that I lived to see him sing and act. He was a great man, with a great voice, and in part thanks to his music, I have become the person I am now.

May you teach Heaven how to sing folk!

Florian Pittis, intre pasiunea pentru teatru, muzica rock si echipa Rapid

Actor, regizor, interpret de muzica folk, realizator de emisiuni radio si fan al echipei Rapid, Florian Pittis a incetat din viata duminica, la varsta de 63 de ani, la Institutul Oncologic din Bucuresti.

Pittis s-a nascut la 4 octombrie 1943, in Bucuresti. I se spunea “Motu”, porecla despre care Pittis a precizat, intr-un interviu aparut in august 1999 in revista Formula AS, ca i-a dat-o bunica din partea tatalui. Era alintat “Motu” pentru ca era primul nepot, care urma sa duca numele familiei mai departe si din acest motiv era “mai cu mot”.

A urmat cursurile Liceului “Gheorghe Lazar” din Capitala, la sectia real – matematica, iar in 1966 a absolvit Institutul de Arta Teatrala si Cinematografica (IATC), la clasa actorului Radu Beligan. Pasiunea pentru teatru a inceput in anul 1958, cand a intrat in Cercul dramatic infiintat la liceu de actorul Petre Gheorghiu de la Teatrul Municipal “Lucia Sturza-Bulandra”. In acelasi an a facut figuratie in spectacolul “Omul cu martoaga”, la Teatrul National, unde a intrat cu ajutorul tatalui, care, pensionar fiind, facea, la randul sau, figuratie acolo.

Cariera in teatru

La IATC a intrat din a doua incercare, dupa ce a luat lectii de dictie si a lucrat ca electrician voluntar la Teatrul Bulandra, timp in care a urmarit toate spectacolele, seara de seara, si aproape toate repetitiile. Recordul de vizionare a fost la spectacolul "Cum va place", pe care l-a vazut de 236 de ori. Pittis a afirmat ca “norocul” lui a fost Liviu Ciulei, care i-a propus, intr-o seara, sa inlocuiasca un actor, iar mai tarziu, cand maestrul a devenit director la Teatrul Bulandra, l-a si angajat. In prima sa aparitie pe scena teatrului, in 1961, a jucat in rolul pajului din piesa “Cum va place?” de Shakespeare, in regia lui Ciulei, pentru ca doi ani mai tarziu sa fie deja in echipa teatrului condusa de Ciulei ca director artistic.

Ca actor la Bulandra a colaborat cu mari regizori, printre care si Andrei Serban sau Alexandru Tocilescu. A fost Alencon din “Elisabeta I” de Paul Foster, Alioska din “Azilul de noapte” de M. Gorki, Edmund si Jamie din “Lungul drum al zilei catre noapte” de Eugene O'Neill si Ariel din “Furtuna” de Shakespeare, toate in regia lui Liviu Ciulei.

De-a lungul carierei sale in teatru, Pittis a si pus in scena o serie de spectacole, printre care se numara “Cum se numeau cei patru Beatles” de Stephen Poliacoff, a carui premiera a avut loc pe 12 ianuarie 1980, “Cainele gradinarului” de Lope de Vega, cu premiera la 22 iulie 1988, “Meditatiile Ritei” de Willy Russel, jucat prima oara la 1 ianuarie 1989, si “Black & White” de Keith Waterhouse si Willis Hall, cu premiera la 23 ianuarie 1998. Florian Pittis a si jucat in primele trei piese.

S-a facut cunoscut si in spectacole de divertisment, mai ales cele de televiziune ale regizorului Alexandru Bocanet. A format un trio de succes alaturi de Anda Calugareanu si Dan Tufaru. Dupa cum relata pentru Formula AS, acest ciclu din viata sa “a aparut dintr-o joaca (...) de un Revelion”, pe care l-a petrecut acasa la Alexandru Bocanet, unde a fost invitat, alaturi de Anda Calugareanu si de sotul ei, Dan Tufaru. In noaptea aceea au hotarat sa nu puna muzica, sa inchida radioul, televizorul si telefonul si sa cante impreuna. “Si ne-a iesit seara aia atat de bine, ca am hotarat sa o 'facem' si la televiziune”, a mai spus Pittis.

Vocea lui Florian Pittis a devenit, alaturi de cele ale Marianei Zaharescu si Luciei Muresan, o marca a uneia dintre cele mai longevive emisiuni TVR, “Teleenciclopedia”.

A avut si cateva roluri in filme ca "Gioconda fara suras", "Adio", "Draga Nela", "Veronica se intoarce", "Innebunesc si-mi pare rau", iar vocea sa se poate auzi in varianta dublata a filmului de animatie "Masini", din 2006.

Pasiune pentru muzica rock

Pasionat de rock, Pittis a popularizat acest gen muzical prin emisiuni radiofonice, auditii si cronici in mai multe publicatii. Purta par lung din 1971 si a declarat intotdeauna ca nu are de gand sa renunte la el. A fost marcat de filmul “Hair” si de Woodstock-ul din 1969, pe vremea cand se afla la Paris cu o bursa.

Intalnirea sa cu muzica a avut loc in timpul scolii generale. In 1956 a inceput sa indrageasca rock-ul, pe cand mergea la restaurantul Ceahlaul, unde o formatie canta piesa “Rock Around the Clock” a lui Bill Haley, la acordeon, tambal si nai. El a mai spus ca primul mare succes din viata lui s-a petrecut in muzica, la o serbare la gradinita, cand a cantat “Pe Mures si pe Tarnave”, imbracat in costum popular.

Primele spectacole de muzica si poezie le-a sustinut in anii ‘70, la Teatrul Bulandra, alaturi de actorul Ion Caramitru si de formatia Sfinx. Dupa ce au fost interzise, a inceput, in septembrie 1981, seria „Poezia muzicii tinere”, spectacol in care prezenta marile succese ale Beatles din anii ‘62-’66, prelungite seara cu recitari de poezii si cu multa muzica. Dupa ce si acestea au fost interzise, a urmat „Cantec despre mine insumi”, tot la Bulandra.

A facut parte din Cenaclul Flacara condus de Adrian Paunescu.

In 1992 a fondat, la Ramnicu Valcea, grupul de muzica folk-pop “Pasarea Colibri”, impreuna cu Mircea Baniciu. Actul de nastere al trupei a fost semnat, practic, odata cu aparitia albumului „Nu trantiti usa!” al lui Mircea Vintila si Florian Pittis, la care au colaborat cu aranjamentul orchestral Mircea Baniciu si Vlady Cnejevici. In 2000, Florian Pittis a renuntat sa participe la spectacole. Printre albumele imprimate cu “Pasarea Colibri” se afla “In cautarea cuibului pierdut” (mai 1995), “Ciripituri” (august 1996), “Cantece de bivuac” (1999).

In martie 1999 a devenit directorul postului Radio Romania Tineret, care, in noiembrie 2004, s-a transformat in “Radio 3net”, primul radio romanesc care a emis exclusiv pe internet

Fan al echipei Rapid

Pasionat de fotbal, Pittis a fost si fan al echipei Rapid si membru al Clubului Aristocratic Rapid. La infiintarea clubului, in 2001, a devenit prim-vicepresedinte al Consiliului Director si membru al Senatului, ales pe viata. Dupa cum a declarat intr-un interviu din “Formula AS”, nu frecventa stadionul de fotbal, pentru ca aducea ghinion echipei, insa casa sa, mocheta, draperia si catifeaua de pe canapea si fotolii sunt visinii, culoarea echipei.

This Month's Lovers

2007-06-12T03:59:00.002+03:00

I love the smell of the lime trees in June. I love the feeling of a silk dress on my bare legs. I love to wander aimlessly on the streets of Bucharest. I love the soft cool wind of the summer nights. I love the way your hair curls on your neck. I love ice-cream on a hot day. I love the hot days. I love ice-cream anytime. I love blue. I love the blue sky that makes me feel so little and insignificant. I love green tea with lemon and ice. I love the smell of the lake under the early sunset, when I return home. I like the end of a working day, when everything goes quiet.

I love MSN. I love AXN. I love Moeciu. I love the Viennese waltz and the jive. I love cha-cha-cha, salsa, tango, merengue. I love bachata. I love the way we dance the bachata. I love the ocean. I love the bitter-sweet memories of a summer week in Madrid. I love you. I love cold showers and cinnamon body lotion. I love cinnamon. I love strawberries, cherries and peaches. I love strawberries and cream. I love whiskey cream. I love wind bells. I love Garcia Marquez' "Cien años de soledad". I love cooking. I love cooking for you.

I love pink nail polish. I love fresh bed linen. I love white clothes. I love modeling your naked skin with my hands. I love to sleep naked with the window opened to let the night in. I love the summer nights. I love books and movies. I love making up stories. I love the boats on the Cismigiu lake. I love the vanilla scent in the Crangasi metro station. I love the way you laugh and the way you make me laugh. I love planes and the places they can take you. I love dreams and the planets they can make you fly to.

I love red roses that do not smell, and the May lilies. I love solitude. I love your morning kisses. I love happy tears and hope. I love football. I love turtles. I love tomatoes. I love chocolate. I love sand, and self-tanning lotion. I love forgetting and remembering. I love the future. I love June.

Así estoy yo sin ti

2007-06-07T03:07:00.002+03:00

For the one I love...

Extraño como un pato en el Manzanares,

torpe como un suicida sin vocación,

absurdo como un belga por soleares,

vacío como una isla sin Robinson,

oscuro como un túnel sin tren expreso,

negro como los ángeles de Machín,

febril como la carta de amor de un preso...,

Así estoy yo, así estoy yo, sin ti.

Perdido como un quinto en día de permiso,

como un santo sin paraíso,

como el ojo del maniquí,

huraño como un dandy con lamparones,

como un barco sin polizones...,

así estoy yo, así estoy yo, sin ti.

Más triste que un torero

al otro lado del telón de acero.

Así estoy yo, así estoy yo, sin ti.

Vencido como un viejo que pierde al tute,

lascivo como el beso del coronel,

furtivo como el Lute cuando era el Lute,

inquieto como un próroco en un burdel,

errante como un taxi por el desierto,

quemado como el cielo de Chernovil,

solo como un poeta en el aeropuerto...,

así estoy yo, así estoy yo, sin ti.

Inútil como un sello por triplicado,

como el semen de los ahorcados,

como el libro del porvenir,

violento como un niño sin cumpleaños,

como el perfume del desengaño...,

así estoy yo, así estoy yo, sin ti.

Más triste que un torero

al otro lado del telón de acero.

Así estoy yo, así estoy yo, sin ti.

Amargo como el vino del exiliado,

como el domingo del jubilado,

como una boda por lo civil,

macabro como el vientre de los misiles,

como un pájaro en un desfile...,

así estoy yo, así estoy yo, sin ti.

Más triste que un torero

al otro lado del telón de acero.

Así estoy yo, así estoy yo, sin ti.

Train Station

2007-05-31T18:10:00.002+03:00

There are times in our lives when we need to decide. We stop on our journey, and we have two roads ahead, and whether we make the correct choice, only time can tell. The only thing we know is that we cannot just stay there, waiting for the future to happen, or for others to decide for us.

I have been waiting for something to happen. I don't know what, I just waited... I've been on a journey for quite some time, without getting anywhere in particular, just wandering around senseless. Now, I believe I have reached that place that makes me feel safe, secure in some way, although, as every new beginning, it has some risks. I feel like I have been traveling on a train, on which I felt good being miserable. (I know it's absurd, but I was actually feeling perfect when I was sad). Now, I had to stop in this station, and asked to decide between the past and the future. Between miserable and the hope to be happy. Between desperation, foolishness, never ending still impossible dreams, and a reality more concrete, more touchable, and more fulfilling than I ever thought it might be.

And although logic always told me what to do, for a long time my heart contradicted me. Now, logic and heart, they both say the same. And I have chosen to move forward and to be happy, because as overrated as happiness may be, it is most sure preferable than tears. And although I adore being unhappy, because it makes me creative, it's my special artistic state of mind, I have reached the conclusion that I am no Sylvia Plath, and I actually like being alive and smiling.

So, I am facing happiness, one so complete, that I don't have to wonder every day whether it's real or not, whether tomorrow it will go away, whether it will last. Right now, I feel home. Spiritually, home. And you know what? I'm starting to learn that smiling can be an every day activity, and that it's not damaging to my face (hehehehe).

This goes for you... baila conmigo...

Asculta mai multe audio Muzica